Sute de credincioși au umplut Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” din Oradea, de prăznuirea cea mare și sfântă a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos din anul acesta, miercuri, 25 decembrie 2024, unde au luat parte la Dumnezeiasca Liturghie arhierească, săvârșită de Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Cetății Oradiei Mari, dimpreună cu soborul catedral.

Solemna citire a textului evanghelic (Matei 2, 1-12) a făcut ca întreaga Biserică să fie transportată liturgic, în Duhul, în acea specifică și sacră secvență temporo-spațială, a respectării exigențelor recensământului roman și a periferiei Betleemului din Iudeea, când Fecioara prorocită de Isaia (7, 14), sub ocrotirea îngrijorată a Dreptului Iosif și sub atenția întregului Cosmos, a dăruit lumii pe „Craiul Cerului”, pe Mesia Cel îndelung-așteptat, pe Preasfântul Prunc Iisus, Care se tâlcuiește Hristos, adică pe Domnul și Mântuitorul lumii.

Succedând evocării istorisirii ce evidențiază sensul și rațiunea din spatele uriașei bucurii a Sfântului Crăciun, „că ni S-a născut, astăzi, Mântuitor”, Chiriarhul meleagurilor bihorene a rostit un cuvânt de zidire duhovnicească, în care le-a vorbit credincioșilor despre importanța Nașterii Fiului lui Dumnezeu ca act suprem al iubirii divine, arătând că Hristos S-a făcut Om pentru a ne elibera din sărăcia spirituală și pentru a ne dărui adevărata bogăție – viața veșnică în comuniune cu Dumnezeu, singura moștenire nepieritoare, cea care să ne orienteze cu prioritate întreaga existență pământească.

În partea de început a omiliei praznicale, Preasfinția Sa a explicat faptul că Nașterea Fiului lui Dumnezeu Înomenit constituie sensul și scopul suprem al vieții noastre, reperul fundamental al existenței persoanei ce dorește să vieze conform rațiunilor divine fondatoare, întru împlinire lăuntrică desăvârșită, și să aibă o trecere lină și firească „dincolo”, care să îmbogățească și nu să sărăcească omul. Astăzi, întreaga creștinătate, sărbătorim Nașterea după trup, la plinirea vremii, a Fiului veșnic al Tatălui, Care vine în lume și Se naște din Fecioara, părtaș umanității noastre făcându-Se, ca pe noi, cei mulți și săraci, să ne îmbogățească în Dumnezeu. Mulți – toți urmașii lui Adam și ai Evei – și săraci – pentru că am fost  goliți prin Adam și Eva de comuniunea cu Cel Care este Viață, cunoscând din cauza căderii lor binele și răul, dar și truda, neputințele, boala și moartea. Oricâte averi ar aduna omul pe pământ, când vine clipa despărțirii de lume, acesta pleacă ducând cu sine nimic. Ce sărăcie mai mare decât asta? Oricât ai aduna, omule, aici, pe pământ, când te desparți de lume, tot sărac pleci. Așa încât, noi, oamenii, toți suntem săraci, chiar dacă ni se pare că am avea cine știe ce bogății. Himere, lucruri inconsistente; orice cataclism, orice catastrofă ni le poate nimici pe toate. Și vine, da, și vrăjmașul nostru cel din urmă, moartea, oricât de mult am trăi pe pământ. Sute de ani, vârste matusalemice de am avea, șapte sute, opt sute de ani, tot vine moartea! Ce este asta? Sărăcie. Unde e bogăția? Acolo unde e Viața. Viața cea veșnică, Viața eternă îi aparține lui Dumnezeu, pentru că El este Viața. Doar în comuniune cu El putem moșteni Viața cea veșnică. Și asta da moștenire! Nu ce primim de la părinți, brumă de avere care se risipește și pe care oricum nu o ducem dincolo, cum nici părinții noștri nu au dus-o, ci adevărata moștenire este Împărăția care nu trece. Pentru că toate marile puteri de pe pământ, oricât ar căuta ele să impresioneze lumea prin lucruri înfricoșătoare, cum sunt de pildă în zilele noastre armele nucleare, au sfârșit! Nu sunt veșnice! Nicio putere nu ține! Uitați-vă în istoria umanității, cât au durat marile imperii? O vreme. Și s-au stins. Ce a rămas în urma lor? Praf, pulbere, cenușă, ruine, oseminte. Nimic. Sărăcie. Au venit altele și le-au luat locul, dar tot uriași cu picioare de lut! Cu toate bogățiile afișate, toate se sfârșesc. Singura Împărăție care nu trece este cea veșnică, Împărăția lui Dumnezeu. Asta da Moștenire!  Cine este Moștenitorul? Fiul lui Dumnezeu Care Se face părtaș nouă, oamenilor. Sărăcește pentru noi, cei mulți și săraci, ca să ne îmbogățească în Duhul Sfânt, în Dumnezeu! Părtaș firii noastre Se face, pentru ca să ne facă pe noi părtași Vieții veșnice și moștenitori împreună cu Hristos ai Împărăției cerurilor, prin tainica lucrare a Duhului Sfânt și prin Taina Credinței în Fiul Care vine să mântuiască.

Impresionantul tablou al Nativității ne ilustrează, într-o manieră cât se poate de discretă, cum întreg Cosmosul freamătă și se închină înaintea evenimentului inaugural al vulnerabilizării de bunăvoie a Atotputernicului, înaintea Iubirii „nebune” a Creatorului. Fecioara săracă din neam regal primește demnitatea de Împărăteasă a cerurilor, Împărăteasa și Maica întregii Biserici, al cărei Cap este Însuși Fiul ei, Împăratul adevărat al lumii. Acolo, la ieslea săracă, vin magii, care nu sunt simpli vrăjitori, cum simplist ar putea înțelege cineva care cunoaște prea puțin din istoria culturii și civilizațiilor omenești. Ei sunt regi-profeți, au propria lor demnitate regală. Ei știau, din înțelepciunea pe care o cercetau, de multă vreme că nu s-a arătat orice semn pe cer, atunci când Steaua s-a arătat și i-a călăuzit până deasupra locului unde era Pruncul. De aceea, nici nu vin la El cu mâna goală, ci cu daruri simbolice, dumnezeiești și imperiale: aur, tămâie și smirnă. Acești regi-profeți nu sunt din neamul iudaic, nu țin Legea, dar Îl recunosc pe Împăratul Universului și vin și I se închină cu daruri, punând înaintea Lui toată slava cunoașterii lor, toată slava civilizațiilor lumii, pentru că prin cei trei regi-magi, de fapt, în mod simbolic, întreaga umanitate civilizată vine și se prosternează la ieslea Adevăratului și Singurului Salvator. El vine acolo nu pentru ca să conducă poporul Israel spre dezrobirea de sub romani, ci pentru ca să se sacrifice pentru întreaga umanitate și să ne dăruiască tuturor celor care-I urmăm viața cea veșnică. Acolo, la iesle, pe lângă regii-magi, vin și păstorii, cu toată smerenia lor, reprezentând umanitatea ce-și câștigă cu greu pâinea. Păstorii, care asemenea lui Abel, vin și se închină înaintea Dumnezeului Înomenit. Și în Noaptea Sfântă de la Betleem, alături de cetele oamenilor și făpturilor neînsuflețite – peștera, ieslea, asinul, boul, turmele de oi – vine mulțime de oștire cerească, preamărindu-L pe Dumnezeu. Cohortele angelice se prosternează înaintea Smereniei Dumnezeiești, pentru că Îngerii știu Cine este Cel Care vine în lume, Cine este Cel Care Se naște.

De aceea, înțelegând Taina cea minunată ce s-a lucrat pentru noi de către Dumnezeul Iubirii, Ierarhul a condamnat orice tendință a omului, îndeosebi a omului contemporan, de a privi cu admirație absolută și speranță de izbăvire pe oricine altcineva decât Fiul lui Dumnezeu Înomenit, Domnul Iisus Hristos, înaintea Căruia orice filozof, cărturar, guru sau conducător de glie se dovedește a fi lupi răpitori în haine de oi. Acest Prunc vine ca să ne salveze pe noi din moarte! Se face sărac pentru noi, ca să ne vindece de sărăcie, de adevărata sărăcie: moartea; pentru a ne îmbogăți în Dumnezeu, prin darul Vieții celei veșnice. Ăsta da dar! Într-adevăr, o moștenire vrednică de toată cinstea, pe care, ne putem întreba, ce ne oprește să o primim? De ce mai alergăm după atâtea himere? De ce ne irosim puterile sufletești și trupești pentru cauze pierdute din start? Când ceea ce contează este salvarea noastră, pe care ne-o dăruiește Dumnezeu, ne-o aduce în dar prin Singurul și Adevăratul Mesia – Iisus Hristos Domnul! Da, e adevărat, suntem avertizați de Domnul Însuși, că vor veni și vremurile în care lupi îmbrăcați în piei de oaie vor veni și vor propovădui altă evanghelie, căutând să înșele pe mulți. Dar oile cele cuvântătoare ale turmei recunosc glasul Păstorului și știu acolo unde este Hristos, acolo unde este pace, liniște, bucurie și binecuvântare, iar nu acolo unde este răutate, încrâncenare, blestem și provocare. Acolo sunt duhurile antihristice, care-și fac lucrare ticăloasă înstrăinându-se de Dumnezeu și căutând și pe alții să-i îndepărteze. Numai că Dumnezeu îngăduie până la o vreme, pentru că Dumnezeu, Care Se smerește pentru noi, ne mai dă o șansă. De ce? Pentru că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.

La sfârșitul programului liturgic, Preasfințitul Părinte Sofronie i-a invitat pe slujitori dimpreună cu toți ostenitorii sfântului lăcaș să îi colinde pe bunii credincioși ai Catedralei Episcopale, culminând cu frumoasele versuri de urare rostite de Părintele Violin Mureșan. În încheiere, Ierarhul a adresat un cuvânt de binecuvântare, mulțumind tuturor celor prezenți pentru bucuria de a constitui laolaltă o veritabilă icoană a Frumuseții lui Dumnezeu pe pământ, cu un subtil mesaj venit de Sus: „trebuie să fim împreună, ca în familie, în comuniune de dragoste și bucurie sfântă”. La ieșire, Ierarhul i-a binecuvântat pe credincioși și au cântat cu toții colinde, „Moș Crăciun cu plete dalbe” stârnind cele mai călduroase zâmbete, îndeosebi în rândul copiilor.

pr. Andi-Constantin Bacter