În cea de a doua Duminică din Postul Nașterii Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, cea de a treizecea după Rusalii, 26 noiembrie 2023 – când Biserica face pomenirea unui Sfânt mult îndrăgit de popor, Cuviosul Stelian Paflagonul, mare făcător de minuni și ocrotitor al copiilor –, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat în cea dintâi vizită arhierească în biserica cea nouă, cu hramul „Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul”, a filiei Borș – Parohia Santăul Mare, unde a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în sobor de preoți și diaconi.

Pericopa evanghelică evocată în cadrul dumnezeieștii slujbe ne-a pus în atenție dialogul plin de înțelesuri duhovnicești dintre Mântuitorul Iisus Hristos și dregătorul bogat (Luca 18, 18-27), în care Bunul Învățător subliniază nu doar importanța păzirii poruncilor – indispensabilă introducerii omului în descoperirea autentică a lui Dumnezeu, Cel ascuns în poruncile Sale –, ci și înțelegerea corectă a felului în care ne raportăm la cele ale lumii, ce ne pot sta împotrivă asemenea unor obstacole în moștenirea Împărăției cerești. Îndată după lectura lucană, Chiriarhul cetății Oradiei Mari a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, tâlcuind credincioșilor prezenți sensul spiritual, dincolo de literă, al îndemnului de-a dreptul șocant al Domnului adresat dregătorului bogat: vinderea întregii averi și (m)ucenicia hristică.

În introducerea predicii, Ierarhul a făcut o succintă referire la căderea primordială a celor dintâi oameni, cădere ce a reprezentat de fapt un salt în gol al umanității, de acum devenită rătăcitoare și pribeagă, sufocând chipul dumnezeiesc sădit în umanitatea pe care Domnul Hristos vrea să o restaureze din temelii. Mintea omului, începând să cunoască și cele rele, s-a îndepărtat de perspectiva curată, pură, de ceea ce Dumnezeu este și poate. De aceea, în mod cu totul surprinzător, pericopa se încheie prin cuvintele: „ceea ce este cu neputința la oameni, este cu putință la Dumnezeu”. Tocmai aceasta nu este cu putință la oameni, să vadă totul din perspectiva divină, pentru că avem mintea căzută din cauza căderii primilor oameni, cădere ce a înstrăinat pe om de Dumnezeu și a făcut ca omul să nu se mai poată apropia cu ușurință de Dumnezeu, cum o făcea înainte de a cădea din comuniunea cu Dumnezeu. De aceea, este extrem de importantă venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Care este și Fiul Omului, deoarece prin Iisus Hristos, Dumnezeu Însuși ne vorbește și din perspectiva umană. Astfel, Domnul îi spune dregătorului că dacă cu adevărat vrea viața cea veșnică, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, Care l-a creat pe om după Chipul Său. Chipul lui Dumnezeu este Chipul Ipostasului Tatălui, Care este Fiul și Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, și de aceea tocmai Fiul este Cel Care vine și Se face Om, întru toate asemenea nouă în afară de păcat. Prin urmare, fiind Dumnezeu adevărat și singurul Om fără de păcat, mintea Lui omenească – căci Domnul Hristos e la fel ca noi, are minte, suflet, trup, voință umană care se supune voinței dumnezeiești – nu este întinată și poate contempla realitățile dumnezeiești pe care le cunoaște, căci Îi sunt proprii, fiind întâi de toate Dumnezeu adevărat, și pe care ni le descoperă pentru mântuirea noastră.

Astfel, dialogul pus spre meditație în Duminica aceasta este un semnal de alarmă mai ales pentru cei virtuoși și iubitori de Dumnezeu, întrucât îi temperează pe cei care cred în ideea merituozității etice, a dobândirii Împărăției cerurilor ca strict o răsplătire divină pentru ținuta morală onorabilă. Cei de demult spuneau că păzirea poruncilor asigură moștenirea vieții de veci, însă Mântuitorul îl învață pe dregător că este mai mult de atât: vinde tot ce ai, împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri. Dregătorul este șocat, pentru că nu ar dori să facă aceasta. Ba chiar toți ceilalți din jur sunt șocați, pentru că fiecare avea câte ceva, fie și o brumă de avere. Și, atunci, toți sunt atinși de virusul spiritual al deznădejdii. Așadar, cine poate, în condițiile acestea, să se mântuiască? Iar răspunsul dezarmant al Mântuitorului – cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu – descoperă taina venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Nu puteți voi să vă mântuiți! Dar Dumnezeu, din iubire, vă mântuiește! Își trimite Fiul în lume și Se face Om ca să-l mântuiască pe om. Cine poate să se mântuiască, așadar? Cel care crede în Cel Care-l poate mântui, în Domnul Iisus Hristos! Cel care crede în Cel mort pe Cruce pentru păcatele noastre ca Om și Care înviază, fiind Dumnezeu, cu firea omenească, înviază cu trupul omenesc cu care a murit; nu pentru a Se întoarce la viață și a muri din nou, cum s-a întâmplat cu Lazăr, cu fiica lui Iair sau tânărul fiu al văduvei din Nain, ci pentru viața cea veșnică, Întâiul-Născut din morți Care ne deschide tuturor perspectiva învierii.

Cu toate acestea, Preasfinția Sa a mai accentuat faptul că păzirea poruncilor și viețuirea în curăție duhovnicească rămân coordonatele fundamentale și indispensabile ale celui care râvnește la sălășluirea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu, la care se adaugă îndemnul creștin ineschivabil de a fi lumină a lumii și mărturisitori ai Adevărului prin însăși viața proprie. Iubiții mei, înțelegem că viața cea veșnică o putem moșteni numai din dragostea și bunătatea lui Dumnezeu. Dar, dragii mei, este la fel de adevărat că trebuie să păzim și poruncile. E adevărat că nu trebuie să ne lipim sufletul de averi, ci, încetul cu încetul, să ne desprindem de tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu și să ne apropiem tot mai tare de El, desprinzându-ne de lumea aceasta; fără, însă, a ieși cu totul din lume, pentru că suntem creștini. Noi avem datoria de a rămâne în lume ca martori ai Învierii și ai Împărăției lui Dumnezeu care deja a venit, iar prin tot ceea ce facem să devenim o oglindă a Iubirii, a Bunătății, a Îngăduinței și Iertării lui Dumnezeu. Noi, creștinii, avem datoria sfântă să păstrăm speranța pentru viața lumii, nu doar pentru candela aprinsă în sufletele noastre. Pentru asta, trebuie să mărturisim prin exemplul nostru propriu de îngăduință, de dragoste, de iertare și, mai ales, de frumusețe dumnezeiască. Iar dacă nu suntem în stare, ca oameni, o arată cultura și civilizația noastră creștină. Nu sunt simple cuvinte aruncate în aer, ci asta au făcut înaintașii noștri și asta ne-au învățat pe noi să facem și asta facem și noi. Copiii care sunt astăzi aici la biserică și cresc împreună cu ea se vor bucura și, împreună cu ei și cei care vom fi trecut dincolo și cei care suntem trecători pe fața pământului, vor vedea o mărturie a civilizației creștine, a Împărăției cerurilor. Pentru că o biserică este o oglindă a Împărăției lui Dumnezeu. Și, când oamenii trec pe drum, e bine să vadă nu doar vile bogate sau palate – fie ele regale sau boierești –, ci și cetăți de scăpare a sufletului, care mărturisesc despre o altă lume, lumea lui Dumnezeu care vine și coboară în mijlocul nostru, așa cum ne arată arhitectura bizantină. 

După încheierea Sfintei Liturghii, Părintele paroh Vlad-Nicolae Matica a adresat un cuvânt de bun venit Ierarhului Oradiei, mulțumindu-i pentru marea bucurie duhovnicească pe care prezența Chiriarhului locului a generat-o în inimile credincioșilor acestor locuri de la granița țării noastre, care, deși în minoritate etnică și confesională, chiar cu atât mai mult, prețuiesc cu scumpătate valorile Ortodoxiei și ale neamului românesc. În semn de recunoștință, preotul paroh a oferit în dar Ierarhului Oradiei un volum tipărit în urmă cu mai bine de o sută de ani, ediția princeps a Dicționarului Universal al Limbei Române, de Lazăr Șăineanu, tipărit în anul 1896 la Craiova.

În final, Preasfințitul Părinte Sofronie a mulțumit preotului paroh și credincioșilor pentru dragostea și căldura duhovnicească pe care le-a resimțit în frumoasa comunitate a românilor ortodocși din Borș. De asemenea, Preasfinția Sa și-a manifestat prețuirea și aprecierea pentru frumoasa lucrare de edificare a noii și celei dintâi biserici ortodoxe din localitate, care prin arhitectura și aspectul exterior reprezintă un act de mărturisire fermă și sublimă a identității spirituale și culturale a locuitorilor acestor pământuri românești pe care calcă toți cei care intră în țara noastră prin porțile vămilor de aici:

„Am dorit de mult să se ridice această biserică, iar Dumnezeu v-a ajutat, prin dumneavoastră, cinstiți părinți și iubiți credincioși, să se înalțe în locul acesta, la poarta de intrare în țară, o biserică, pe care așa am dorit-o, din darul lui Dumnezeu, cum este ea. Dacă trece cineva dinspre Transilvania, spre Țara Românească, prin Valea Oltului, după ce trece prin primele sate și vechile vămi – care erau și graniță igienică între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman odinioară, fiind zonele de carantină pentru cei care veneau din părțile Orientului înspre Europa Centrală –, primul lucru important care îți sare în ochi este o clădire sfântă, o biserică, cea mai importantă ctitorie de pe Valea Oltului, Mănăstirea Cozia, necropola voievodală a ctitorului Ioan Mircea cel Bătrân. Marea biserică a mănăstirii este în partea stângă, însă, smerită, se înalță o bisericuță ctitorită de Voievodul Radu Paisie, bolnița mănăstirii, după care s-a construit biserica în care ne aflăm. Aici, cum se vine dinspre Pannonia înspre Dacia, înspre Transilvania, cum ai trecut de frontieră, deja se înalță această biserică – spital duhovnicesc pentru o lume tot mai bolnavă, așa cum spital duhovnicesc era și biserica de la Cozia. Și sigur că este bucurie mare în ceruri pentru cei de dinainte, care văd cum pământul acesta care a pătimit mult se bucură acum de o salbă întreagă de cetăți de scăpare pentru suflet, atât de necesare și ca mărturie pentru toți călătorii care, chiar dacă nu sunt creștini și nu se închin, au o fereastră spre cer și văd că lumea de aici înseamnă și altceva decât averi, case, mașini și proprietăți, înseamnă gândul și la ce este dincolo, amintirea faptului că viața aici este scurtă și este important, cu adevărat, cum ne pregătim pentru cea care vine și este veșnică.”

***

Comuna Borș este cea din urmă localitate de pe teritoriul României înainte de trecerea graniței cu statul vecin, Ungaria, oferind și numele vămii, Vama Borș. Populația românească și ortodoxă din localitatea-reședință a acestei comune, Borș, este minoritară, reprezentând mai puțin de 15% și constituindu-se din punct de vedere bisericesc în filia Borș a Parohiei Santăul Mare, sub călăuzirea duhovnicească a Părintelui paroh Vlad-Nicolae Matica. În urmă cu mai bine de șaptesprezece ani, iunie 2006, a fost sfințită piatra de temelie a celei dintâi biserici ortodoxe a românilor din Borș, căreia i-a fost oferit hramul „Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul”. La inițiativa Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, proiectul noii biserici din Borș este inspirat de biserica bolniță a Mănăstirii Cozia, ctitoria Voievodului Radu Paisie (1535-1545), care pentru grația și frumusețea arhitectonică a fost considerată ca fiind „giuvaierul secolului al XVI-lea de la Cozia”, o îmbinare armonioasă a stilului bizantin și roman, caracteristică arhitecturii balcanice. După eforturi mari și sacrificiul comun al micii comunității și al păstorului lor sufletesc, anul acesta, la sărbătoarea Sfintelor Paști, s-au săvârșit cele dintâi slujbe în noua biserică a filiei Borș. La momentul de față, frumosul lăcaș de cult se află în faza de pregătire pentru înfrumusețarea cu pictură a interiorului.