În cea de a treisprezecea Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, 4 septembrie 2023, cel dintâi popas duminical din cursul noului an bisericesc, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat în mijlocul comunității euharistice care se bucură de cea mai veche biserică de zid din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, la Parohia Băile 1 Mai, Protopopiatul Oradea, prilej cu care Ierarhul a oficiat Dumnezeiasca Liturghie, sărbătorind în avans hramul istoricei biserici bihorene închinate Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

În cadrul dumnezeieștii slujbe a fost lecturat fragmentul evanghelic ce face referire la Pilda lucrătorilor răi (Matei 21, 33-44). Îndată după lecturarea pasajului mateian, Chiriarhul cetății Oradiei a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc în care a subliniat locul special pe care această pericopă scripturistică, în consonanță deplină cu pasajul paulin din cadrul Apostolului zilei (I Corinteni 16, 13-24), îl are în iconomia noului an bisericesc, constituind un răsunet de toacă al cerului care ne aduce aminte  și ne atrage atenția asupra realității și iminenței venirii „Stăpânului viei” pentru socoteala cea din urmă a roadelor.

În partea de debut a predicii, Preasfinția Sa a evidențiat caracterul pedagogic pe care pilda lucrătorilor răi ai viei îl are prin învățăturile de căpătâi pe care Biserica ni le îmbie spre meditare în pragul unui nou început. În noul an bisericesc intrăm cu solemnă rugăciune și totodată cu mare luare aminte prin pericopa evanghelică pe care am ascultat-o la ceea ce are să ne spună Dumnezeu și anul acesta, ceea ce este, de fapt, valabil pentru întregul parcurs al vieții noastre, care este doar o pregătire pentru viața cea veșnică. Ziua de astăzi este ca o mare toacă bătută în cer, un semnal de alarmă. Să luăm cu toții seama la clopotul care ni se trage, avertizându-ne că noi, aici pe pământ, parcurgem puțin timp, chiar dacă uneori ni se pare că am fi ajuns împărați ai Universului, și că vine clipa când ne vom înfățișa adevăratului Împărat, Care ne va judeca după cât am împlinit porunca iubirii semenului sau după cât am călcat în picioare viețile aproapelui.

În continuare, după ce Ierarhul a făcut referire la contextul istoric și cel biblic al rostirii pildei hristice, în duhul Sfinților Părinți, Preasfinția Sa a vorbit despre încărcătura teologică și simbolică profunde pe care le comportă elementele folosite de Mântuitorul în parabola Sa pentru a ne revela din culisele Împărăției Cerurilor cursul istoriei mântuirii lumii din perspectiva divină. La urmă, Tatăl Cel din ceruri Își trimite Fiul. Pentru ce? Pentru Jertfă, pentru Sacrificiu. De ce? Pentru că tot ce a făcut Dumnezeu este un sacrificiu. Lumea însăși este Sacrificiul lui Dumnezeu. Omul, care este cununa Creației, este sacrificiul lui Dumnezeu. Dumnezeu îi oferă omului libertate și știe, în Atotștiința Sa, că omul Îl va trăda și nu va asculta de El, ci de șarpe, de diavol – așa cum de multe ori facem și noi, urâțindu-ne sufletele și chipurile, devenind portal al iadului, în loc să fim tindă a Raiului. Chiar și așa, Dumnezeu Își sacrifică propriul Său Fiu pentru a zdrobi portalul întunericului, pentru a nimici iadul și a-l încătușa pe vecie pe Satan. Căci dacă noi Îl ofensăm pe Dumnezeu prin păcatele noastre, cum răspunde El la răutatea noastră? Prin Iubirea Sa sacrificială, întrucât Moartea Sa nu este în van. El este fără de păcat, dar moare pentru păcatele întregii umanități. El ia pe Cruce păcatele noastre, ia asupra Sa răutatea noastră pentru ca să ne scape. Acesta e răspunsul lui Dumnezeu la răutatea noastră: dragostea. Este Bunătatea lui Dumnezeu care vine înspre noi și pe care suntem chemați să o primim, ba mai mult, să fim soli în lume ai Bunătății lui Dumnezeu. Nu suntem noi judecătorii lumii, ci suntem chemați să fim ambasadorii păcii și ai iubirii sacrificiale a lui Dumnezeu pentru lume.

Culmea dragostei Stăpânului viei a fost atinsă în momentul trimiterii Unicului Său Fiu, Care a avut aceeași soartă ca lucrătorii de dinainte, ba chiar și mai dramatică, însă pilda ne descoperă că infinitul de dragoste sacrificială a lui Dumnezeu poate fi curmat atunci când este egalat de infinitul de răutate al celor care refuză insistent dragostea divină și slujesc duhurilor împietrite pentru vecie în starea lor decadentă. Domnul Hristos este mai mult decât Proroc, El este Fiul lui Dumnezeu, Piatra cea din capul unghiului și Piatra de sminteală pentru mulți. Pentru a desluși această tensiune spirituală, cheia de dezlegare a pericopei evanghelice o aflăm în fragmentul atât de frumos din pericopa Apostolului zilei, când, spre sfârșit, se spune cu putere și cu răsunet până la întoarcerea Domnului la sfârșitul veacurilor: „cel ce nu iubește pe Domnul să fie anatema!”, la care adaugă imediat „Maran atha!”, Domnul vine! De aceea, dragii mei, nu vă lăsați amăgiți de vocile mincinoase ale lucrătorilor răi care urmăresc tulburarea păcii din sufletele voastre și a duhului de rugăciune din inima voastră. Țineți aproape de Domnul, Care este bun și iubitor; încredeți-vă în puterea Lui! Pentru că toate suferințele de acum se vor sfârși atunci când Dumnezeu va spune că este destul. În momentul în care hotărăște că diavolii și-au făcut destul de cap și că uneltele lor au mers prea departe, Singurul Care poate opri răutatea este Dumnezeu. Și o va face. Pentru că Domnul vine! Nu zăbovește! Aceasta e plata lucrătorilor răi. Dar voi, cei ai lui Hristos, bucurați-vă pururea și nu vă lăsați copleșiți de răutatea din lume și nici de relele pe care le veți fi făcut în viață, ci lepădați-le, puneți-le la o parte și cereți iertarea și ajutorul lui Dumnezeu. Încă este timp pentru curățire, pentru iertare, pentru mântuire.

Episcopul Oradiei și-a încheiat cuvântul de învățătură prin îndemnul adresat credincioșilor de a oglindi în viețile lor iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu, a Fiului lui Dumnezeu, Marele Sacrificat, singura în care ne vom afla cu adevărat unitatea organică, de mădulare ale Trupului mistic al Bisericii, pe care Hristos-Marele Arhiereu a cerut-o de la Tatăl în Rugăciunea Sa. Viața fiecărui creștin este un sacrificiu, un act de mărturisire a credinței mântuitoare, a credinței care ne scoate din moarte și biruiește! Noi, din păcate, așa de tare ne temem de moarte, pentru că de fapt nu înțelegem că este doar o poartă spre viața cea veșnică și este doar o pregătire pentru ce urmează, veșnicia împreună cu Dumnezeu, cu Marele Sacrificat, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, fiecare dintre noi, nu doar episcopatul și preoțimea, avem o misiune apostolică, de vestire în lume a iubirii, a răbdării lui Dumnezeu. Pentru că noi suntem chemați să fim poporul cel nou, neamul ce aduce roade, Noul Israel, Biserica! Creștinul care nu împrăștie în jur pace și binecuvântare nu este al lui Hristos; se minte pe sine însuși și își face rău lui și familiei lui și celor din jur. Creștinul autentic rabdă cu înțelepciune, suferă și răspândește bunătate în jurul său. De aceea, ziua de astăzi este un avertisment pentru noi toți, pentru creștini în primul rând. Și noi avem o vină pentru cei care încă nu cred, pentru că în loc să propovăduim dragostea lui Dumnezeu în jurul nostru, arătăm celorlalți lucruri neconvingătoare, lipsă de unitate, dezbinare, certuri interne interminabile, sterile, fără rost, unii dintre noi crezând că sunt perfecți, că avem misiune de jandarmi unii față de alții. Or, nu așa arată Creștinismul. Creștinismul este bucurie și optimism!

La finele sfintei slujbe, Părintele paroh Florin-Toader Tomoioagă, care este și cadru universitar la Facultatea de Teologie „Episcop Dr. Vasile Coman” din Oradea, a mulțumit Episcopului Oradiei pentru binecuvântarea arhierească și pentru bucuria de a sărbători încă de pe acum praznicul Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea istoricei biserici parohiale.

În încheiere, Preasfinția Sa l-a felicitat pe părintele paroh alături de credincioșii săi pentru primirea călduroasă și bucuria de a fi împreună în rugăciune, încurajându-i pe mai departe să nu se lase îngenuncheați de răutățile și greutățile din lume, ci să își ia forța lăuntrică de la Cel răstignit, căci Creștinismul autentic tocmai aceasta înseamnă, o răstignire continuă în care cel răstignit așteaptă zorii învierii.