Duminica a douăzeci și patra după Rusalii, 29 octombrie 2023, când facem prăznuirea Sfintei Cuvioase Mucenițe Anastasia Romana, a găzduit  emoționanta pericopă evanghelică a minunii învierii fiicei mai marelui sinagogii, Iair, la care se adaugă vindecarea miraculoasă a femeii aflate sub neputința unei hemoragii necontenite (Luca 8, 41-56). La acest popas duminical, Chiriarhul Oradiei Mari, Preasfințitul Părinte Sofronie, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în sobor de preoți și diaconi pe altarul celei mai vechi biserici ortodoxe orădene (datând din secolul al optsprezecelea) din cartierul Velența, străvechea Catedrală Episcopală, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

La momentul liturgic îndătinat, Episcopul cetății orădene a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, în care a descris fragmentul lucan evocat ca fiind un îndemn la rezistență hristică în fața suferințelor și provocărilor vieții, care, în fapt, este răbdarea întru credință, de unde nu poate lipsi nădejdea și dragostea, despre care ne vorbește atât de elocvent Sfântul Pavel (Romani 5) și, mai târziu, textele filocalice.

Predica Preasfinției Sale a debutat prin referirea la trimiterile de natură simbolică pe care textul evanghelic le comportă, întreg corpusul biblic găzduind adesea detalii inspirate și nuanțe intenționate care să se constituie într-un mesaj complex și complet pentru umanitate, până la sfârșitul veacurilor. Femeia vindecată de Domnul Hristos avea hemoragii puternice de doisprezece ani și toată averea și-o cheltuise cu doctorii, fără ca artele medicale să poată face ceva pentru ea. Doisprezece ani de chinuri, de slăbire. Apoi, avem copila de doisprezece ani care este adusă înapoi la viață de către Domnul Hristos. Vedem că atâția ani câți a avut copila când a închis ochii, atât a suferit femeia cu scurgere de sânge. În aparență, putem trece fără să observăm anumite detalii din pericopă, care nu sunt deloc nesemnificative. Doisprezece este numărul celor douăsprezece neamuri sau triburi ale lui Iacov-Israel, patriarhul biblic, după numărul cărora a fost ales și numărul ucenicilor Domnului, Sfinții Apostoli. Este un număr sfânt, cu o puternică încărcătură simbolică. Dar, dragii mei, nu despre semnificații numerologice e vorba, ci despre ce mesaj vrea Dumnezeu să ne transmită nouă prin minunile pe care Fiul Său întrupat le săvârșește în lume, mesaj care privește mântuirea noastră.

Înțelegem din minunile acestei Duminici că proba de foc a omului rămâne testarea credinței în momentele critice ale vieții, când „motoarele” răbdării și ale speranței, și ele, se află la turații considerabile. Cheia de înțelegere a celor citite stă ascunsă într-un singur cuvânt, apărut de mai multe ori în pericopa evanghelică: Credința. Domnul îi spune femeii vindecate: „Credința ta te-a mântuit”. Părinților fetei care murise, Domnul le cere, de asemenea, să nu se teamă, ci să creadă. De aici înțelegem cât de importantă este credința. Este mântuitoare! Prin credința în puterea, ajutorul și dragostea lui Dumnezeu, Care nu vrea moartea noastră,  vine mântuirea! Pentru că Dumnezeu nu obligă pe nimeni să creadă și să I se închine. Diavolul îl seduce pe om ca să i se închine, pentru a face cele rele. Dumnezeu, în schimb, Se descoperă discret celui care se încrede în El. Se descoperă așa cum este El, Iubire! Iubire pe care vrea să ne-o împărtășească necontenit, așa cum putem vedea în cele două minuni săvârșite de Domnul! Astfel, crezând și primind Iubirea, cu bucurie, să avem nădejde la propria mântuire și izbăvire, nu doar din neputințe și boli, ci chiar din moarte!

De asemenea, Preasfinția Sa a atras atenția credincioșilor asupra amalgamului de atitudini și stări sufletești ale oamenilor aflați în apropierea Fiului lui Dumnezeu, credința, dar și zeflemeaua, rămânând constantele umanității în astfel de momente. Închipuiți-vă că neputința femeii este o suferință care generează respingere în jur, însă nu i-a păsat de nimic! Nici că poate să fie arătată cu degetul în public, că iată din ce cauză ar suferi. Era atât de necăjită și, totuși, atât de credincioasă și cu o nădejde atât de mare, încât a fost convinsă că dacă se va atinge de Omul acesta cu putere mare, Cel Care Se descoperă că este Dumnezeu, se va vindeca. Femeia mărturisește public cum de a avut această îndrăzneală, iar Mântuitorul nu o face de rușine, ci descoperă tuturor că îndrăzneala e rodul credinței ei! „Credința ta te-a mântuit!” Femeia nu a pus condiții! „Eu vin, mă apropii, mă ating, poate am să mă vindec, dacă nu, asta e. Am încercat-o și pe asta!” Așa gândim noi, din cauza puținei credințe. Îl condiționăm mereu pe Dumnezeu să ne ajute și, abia atunci, ne încadrăm și noi în ce ne cere Dumnezeu. Însă lucrurile nu stau așa! Un om care crede cu adevărat nu are pretenții. La fel și în cazul următor, nici Iair nu Îi pune Domnului nicio condiție! Nu spune: „Dacă n-ai să o înviezi, nu Te mai chem în casa mea”. Așa ne comportăm noi, pentru că urmărim doar interese personale și proprii. Nu ne interesează nimic altceva decât gloria personală, faima și strălucirea. Asta este radiografia lumii de azi. Iair nu face asta, ci suferă pentru copila lui și se încrede în Domnul. Ceilalți, însă, Îl mai iau și în râs pe Domnul, cum facem și noi adesea, că suntem criticii de serviciu; asta știm cel mai bine să facem, ajungând chiar sport național, pe toate planurile; critica de dragul criticii, ca și când noi am fi sfinți și perfecți, iar ceilalți dezastruoși și păcătoși. Asta nu e nimic altceva decât o altă imagine a iadului, reflectată în societatea contemporană.

Așadar, încheind cuvântul de învățătură, Episcopul Oradiei i-a îndemnat pe credincioși la practicarea intențională a rezistenței creștine, a răbdării întru credința care nu se clatină în fața provocărilor lumii. Credința este, dragii mei, speranța lumii noastre! O lume decăzută, nebună, infernală, în care oamenii n-au învățat nimic din lecțiile istoriei, nimic din încercările recente, nimic. Ci aleargă în continuare după slavă deșartă, la sugestiile prințului întunericului. Ei bine, în acest infern, Dumnezeu ne-a trimis cuvântul de îmbărbătare și de rezistență! Căci asta trebuie să facem în timpul unui război cotropitor asupra sufletelor noastre: Să rezistăm! Cine rezistă până la capăt, acela se va mântui. Cuvântul de rezistență este trimis de Dumnezeu Sfântului Siluan în muntele Athos în urmă cu aproape o sută de ani, când Sfântul era disperat că își simțea sufletul în iad, iar Mântuitorul Se arată și îi spune: „Ține-ți mintea în iad, dar nu deznădăjdui!”Așa încât, dragii mei, asta trebuie și noi să facem atunci când vedem cele din jurul nostru: să nu deznădăjduim! Cele rele vor trece, noi Îl așteptăm pe Domnul, Cel Care este Dragoste, Bucurie, Mântuire și Viața cea adevărată. Nu strălucire trecătoare!  Acesta este mesajul pe care Dumnezeu ni-l transmite și astăzi, aici, acum, nu doar în Duminica aceasta, ci pentru tot restul vieții, totul se rezumă la credința autentică. Crezi? Credința ta te-a mântuit! Nu crezi? Vei bântui pe căile lumii acesteia, încheindu-ți viața într-un mod trist și cu prea puțină speranță.

La sfârșitul Sfintei Liturghii, Părintele paroh Nicolae-Alexandru Pop, vicar eparhial onorar, a rostit un cuvânt festiv, mulțumind Ierarhului Oradiei pentru bucuria de a-l avea în mijlocul comunității parohiale, slujind și propovăduind învățătura mântuitoare a Domnului Iisus Hristos. În acest context sărbătoresc, preotul paroh a oferit Preasfinției Sale un aranjament floral și două steaguri brodate, reprezentând tricolorul românesc și stema Eparhiei Oradiei. În continuare, Chiriarhul a adresat cuvânt de mulțumire și de binecuvântare pentru preotul paroh și pentru credincioșii încredințați spre păstorire, încredințându-i de dragostea lui Dumnezeu și de prezența Lui negreșită în momentele cele mai grele din viața noastră. La sfârșit, Preasfinția Sa a oferit buchetul de flori dăruit unui tânăr râvnitor, George, încercat încă de mic de neputințele trupești ale vieții, cântându-i alături de credincioși un călduros „La mulți ani!”, cu ocazia prăznuirii de iarnă a ocrotitorului spiritual din data de 3 noiembrie.