În Duminica premergătoare Sfântului Post al Nașterii după Trup a Domnului nostru Iisus Hristos, a douăzeci și cincea după Rusalii, 13 noiembrie 2022, când Biserica Ortodoxă îl prăznuiește cu multă evlavie pe Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie în Parohia Săcădat, Protopopiatul Oradea, fiind cea dintâi vizită pastorală a Preasfinției Sale în enoria bihoreană.

La momentul citirii Sfintei Evanghelii, credincioșii au putut să audă evocându-se interpelarea îndrăzneață a învățătorului de lege (Luca 10, 25-37), care-I cerea Domnului Hristos, Învățătorul suprem, să ofere lămuriri asupra moștenirii vieții celei veșnice și asupra definirii clare a ideii de „aproapele”. Răspunzând în maniera rabinică binecunoscută, Mântuitorul oferă spre înțelegere, în locul unei explicații tehnice, Pilda samarineanului milostiv, rămasă în istoria universală ca una dintre cele mai frumoase și elocvente parabole.

Succedând citirii liturgice a fragmentului lucan, Episcopul Oradiei a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, tâlcuind chipul Samarineanului milostiv ca fiind Însuși Fiul lui Dumnezeu, venit în lume pentru a salva umanitatea dintre tâlharii patimilor noastre și din vârtejul falsului progres, cu intenția de a ne salva pe toți, unul câte unul,  mântuind de la naufragiul pierzării întreaga Corabie a Bisericii Sale, la cârma căreia Se află chiar El, aparent absent, dar în deplin control.

 Complexitatea teologică a pildei a fost evidențiată în deschiderea predicii, în care Ierarhul Oradiei a precizat că identificarea Domnului Hristos cu samarineaneanul milostiv înlesnește înțelegerea smeririi Fiului lui Dumnezeu și dragostea Sa pentru umanitatea tâlhărită pe drumurile pustii ale vieții, dar și felul nefericit în care El a fost primit de oameni. Pilda Samarineanului milostiv indică chipul jertfelnic al iubirii față de aproapele, pe care Domnul Hristos ne-o îmbie să o facem pentru moștenirea vieții celei veșnice, știut fiind, din Legea lui Moise, că pentru mântuire omul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu din toată ființa sa, iar pe aproapele său ca pe sine însuși. În iubirea față de Dumnezeu și aproapele stă toată taina mântuirii noastre, însă mântuirea ne vine din darul lui Dumnezeu, așa cum ni se descoperă în Pilda Samarineanului milostiv. În chipul Samarineanului milostiv Se ascunde Însuși Dumnezeu. Așa cum Samarineanului i-a fost milă de cel căzut între tâlhari, așa și Domnului Îi este milă de noi, cei tâlhăriți de păcate, de duhurile cele necurate și de propriile noastre neputințe. Pentru ca să ne vindece de toată răutatea și de moarte, Fiul lui Dumnezeu vine în lume și Se înstrăinează, sub chipul Străinului, iar în  pericopa evanghelică ni Se descoperă ca și Samarineanul milostiv. Vorbind despre iubirea de aproapele, tocmai de exemplul dintre samarineni Se folosește Domnul, care știm că erau văzuți ca impuri de către iudei, arătând că nu trebuie să căutăm la fața omului. Aici vedem dorința iubitoare a lui Dumnezeu de a-l mântui pe om, de a-l scoate din chingile păcatului, din robia în care a ajuns, jefuit fiind de tâlhari în drumul din Casa Tatălui ceresc, de la Ierusalim, din Paradis, spre Ierihon, adică spre lumea din afară, lumea în care suferim atât de mult, loviți de tâlhari, adică de răutățile din lume și de duhurile necurate.

Luând chipul samarineanului, Domnul Hristos anulează orice apartenență rigidă de natură națională, lingvistică sau culturală, invitând la părtășia în comuniunea de dragoste a Preasfintei Treimi, posibilă prin Singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni – „Omul Hristos Iisus” – și prin lucrarea dătătoare de coeziune sfântă a Duhului Sfânt. Cel Care Se face Om pentru noi și mântuirea noastră vine și Se înstrăinează, vine în lumea aceasta ca un străin, ca pe noi, cei înstrăinați, să ne împace cu Tatăl Său Cel ceresc, ne descoperă, prin Taina Duhului Sfânt Care lucrează în Sfânta Biserică și prin inspiratul cuvânt al Apostolului Pavel din Epistola către Efeseni ascultat adineaori, că este un singur Domn, o singură Credință și un singur Botez, iar noi suntem chemați să păzim unitatea Duhului în legătura păcii. Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că nu există înaintea lui Dumnezeu popor ales și popor înstrăinat sau necurat, cum erau socotiți samarinenii, ci toți oamenii sunt chemați să se împace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care vine și Se face Om pentru noi și mântuirea noastră, murind și răstignind păcatul pe Cruce și înviind spre îndreptarea noastră, așa cum ne destăinuie tot Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Romani.

Sub această Adumbrire sfântă a învățăturii revelate, înțelepțiții Apostoli și ucenicii lor au propovăduit lumii întregi Vestea cea Bună a omorârii morții, ceea ce și noi, de aproape două mii de ani, suntem îndemnați să asumăm ca vocație fundamentală, primită haric prin apele baptismale ale Duhului. Cu toate acestea, Ierarhul a subliniat că progresul tehnic, scepticismul și suspiciunile duhului acestei lumi fac opacă umanitatea la evidența nevoii viscerale de Domnul Hristos, Adevărul revelat și Dumnezeul întrupat. Ceea ce încercăm să facem noi, astăzi, au încercat și cei de dinainte de noi. Dar mințile sceptice și îndoielnice ale timpului în care trăim, unde este atât de mult relativism și atâtea lucruri puse la îndoială, pot veni și să întrebe: Ce rost mai are, ce putere mai are și ce relevanță mai are misiunea Bisericii, Vestea cea Bună a Mântuirii, venirea Samarineanului milostiv ca să ne scape pe noi din boală, suferință și din moarte, într-o lume care a cunoscut atâta progres, care visează să călătorească în cosmos, prin călătorii cu taxiul până la lună și mai departe, când se găsesc tot felul de formule de înlocuire a organelor bolnave pentru prelungirea vieții  și când știința a făcut atâtea descoperiri fantastice încât pot să îl amețească pe om? Numai că, din păcate, tot ceea ce s-a realizat ca progres, nu a fost dublat și de un progres moral, ci dimpotrivă. Cu tot progresul, știința nu poate să-l vindece pe om de păcat, căci omul păcătuiește în continuare, și de moarte, oricâte progrese ar înregistra medicina. În pofida cuceririlor științei și progresului tehnic, tot atât de răi am rămas. Progresul a însemnat și o secătuire a Creației. Am ajuns să epuizăm resursele planetei, dăruite de Dumnezeu oamenilor ca să o stăpânim, nu să o jefuim și să o secătuim de puteri, punând în pericol viitorul copiilor noștri, ceea ce arată unde a ajuns progresul nostru lacom.

 Dezordinea lăuntrică și răsturnarea valorilor tari ale umanității, precum și progresul tehnic scăpat de sub control și gestionat reprobabil, se înscriu într-un scenariu dramatic, însă în care prezența lui Dumnezeu devine tot mai puternică, dar doar pentru cei care mai au dorința să-și deschidă ochii, urechile și inimă ca să simtă. Deși am evoluat mult, suntem, totuși, foarte înapoi din punct de vedere al progresului spiritual. Putem constata, cu îngrijorare, că civilizația noastră se îndreaptă spre naufragiu și că omenirea întreagă se îndreaptă spre pierzare. În aceste condiții, avem nevoie mai mult ca oricând de prezența lui Dumnezeu Cel netrecător, veșnic și nemuritor în viața noastră, pentru a ne salva din naufragiu, la fel cum l-a salvat pe Noe și pe toți ai săi și animalele pe care le pregătise în refugiu în arca sa din apele potopului, pentru a ne salva și pe noi din naufragiu prin Corabia Mântuirii, Biserica, pentru a ne duce în Ierusalimul cel de Sus. De aceea, umanitatea are nevoie mai mult decât oricând de mesajul Bisericii. De aceea, duhurile necurate duc o luptă acerbă și crâncenă împotriva Bisericii și o atacă pe toate căile, folosindu-se de orice prilej pentru a se crea scandaluri legate de Biserică, pentru a se zădărnici speranța pe care poporul o nutrește, speranța pe care oamenii încă o mai au și pe care o găsesc îndreptățită prin cuvântul neobosit al Evangheliei din Sfânta Biserică, inclusiv în timpul nostru! Toate acestea sunt motive pentru a nu ne descuraja, ci să înțelegem că în tot efortul pustiitor al duhurilor întunecate, Biserica Îl are în continuare pe Domnul ei prezent, Domnul Iisus Hristos, Samarineanul Cel milostiv, Care rămâne prezent în Biserică, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, până la sfârșitul veacurilor, așa cum ne-a promis!

În încheierea predicii, făcând referire la Sfântul Ioan Gură de Aur, cel prăznuit astăzi, Ierarhul cetății Oradiei l-a descris ca fiind unul dintre cele mai luminoase chipuri creștine pe care le-a născut Biserica, rămânând în memoria ei ca cel care, asemenea Apostolilor, a navigat pe marea acestei vieți mai mereu în ape tulburi și înviforate, nedreptățit și prigonit, el, „de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 38), ceea ce face din viața și povățuirile lui, pentru noi,  o bună „vestă de salvare” în naufragiul iminent al lumii. În această zi sfântă îl cinstim și pe marele Sfânt Ioan Gură de Aur, care nu numai că ne-a lăsat Sfânta Liturghie pe care o săvârșim aproape în fiecare zi a anului, ci, acest mare Arhipăstor al Noii Rome, care a păstorit la Constantinopol, a rămas în memoria Bisericii ca și „Hrisostomos”, „Gură de Aur”, adică cel care a tâlcuit și propovăduit ca nimeni altul Evanghelia Păcii. La sfârșitul vieții sale, ultimul său cuvânt, aici pe pământ, după o viață de încercări, de suferințe, ca a tuturor Sfinților, căci așa e viața creștinului aici, Sfântul Ioan Gură de Aur a exclamat: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Acesta este cuvântul pe care vreau să vi-l pun la suflet și cu care doresc să închei ceea ce am spus până acum. Cu toate că vedem cum umanitatea și civilizația noastră se îndreaptă spre dezastru, cu toate acestea, știind că Dumnezeu nu ne părăsește și este la cârma Corabiei Mântuirii, Corabia lui Hristos, nu a lui Noe, ci Corabia Bisericii care ne scoate din naufragiu spre limanul mântuirii. Cu toate că vedem corabia vieții ca și Titanicul, mergând spre ciocnirea cu aisbergul, știm că noi, în Corabia Mântuirii Îl avem Comandant pe Domnul, Care nu doar că nu ne părăsește, ci nu lasă Corabia să naufragieze, ci o preschimbă în Ierusalimul cel ceresc și nou, pregătindu-ne pe toți pentru moștenirea vieții celei veșnice, împreună cu El, pentru Care suferim și le pătimim pe toate. De aceea, în Corabia Mântuirii fiind până la sfârșitul vieții noastre, corabie care nu va cădea niciodată, să strigăm până atunci și mai ales atunci, în ultima clipă a vieții noastre, la fel ca și Sfântul Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

La finele dumnezeieștii slujbe, Părintele paroh Mihai-Dan Oros a ținut o alocuțiune festivă, adresând mulțumiri Preasfințitului Părinte Sofronie pentru frumoasa slujire arhierească și edificatorul cuvânt de învățătură. Preotul paroh a subliniat, totodată, semnificația deosebită pe care o are prezența Chiriarhului locului în mijlocul comunității încredințate spre povățuire, ziua de astăzi fiind asemenea unei prăznuiri de hram, a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, de curând serbați în Biserica noastră.

În încheiere, Preasfinția Sa și-a manifestat bucuria de a fi prezent pentru prima dată în frumoasa și istorica biserică a acestei enorii, felicitându-i pentru statornicia în dreapta credință și în păstrarea valorilor culturale și spirituale ale neamului nostru, vădită și prin luminosul port popular îmbrăcat de copiii și tinerii prezenți la sfânta slujbă. Nu în ultimul rând, Ierarhul a adresat credincioșilor un gând bun și un cuvânt de binecuvântare, dorindu-le să aibă parte de un post cu mult folos duhovnicesc și îndemnându-i să se pună sub călăuzirea duhovnicească  a Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului și a Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, cei sărbătoriți în ajunul, respectiv în prima zi a postului Crăciunului, și în cinstea cărora, la care se adaugă Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog, întreg anul a fost închinat.

Pr. Andi-Constantin Bacter