În Duminica Întoarcerii Fiului risipitor, una dintre cele mai reprezentative din perioada Triodului în care Biserica a intrat deja, la data de 8 februarie 2026, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie la capela închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel din cadrul Penitenciarului Oradea, într-o vizită arhierească cu profund caracter misionar, adresată atât persoanelor private de libertate, cât și reprezentanților conducerii instituției, prezenți la programul liturgic. Din soborul slujitor au mai făcut parte, alături de preotul capelan Bogdan-Florin Durgheu, Arhimandritul Atanasie Paleu, duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Cruce” din Oradea, precum și Părintele Dan-Lucian Lele, fost preot capelan al aceleiași unități.

După lectura liturgică a celebrei parabole lucane (Luca 15, 11–32), Chiriarhul cetății orădene a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, în care le-a vorbit celor prezenți despre entuziasmul cu care Dumnezeu-Tatăl ne primește pe fiecare dintre noi, oricât de rătăciți am fi. Un Dumnezeu al așteptării întru iubire milostivă, Care nu Se grăbește la judecăți aspre și nici la reproșuri răscolitoare, ci caută ca, prin dragostea Sa, să ne cheme pe calea întoarcerii Acasă, pe drumul pocăinței, care începe cu revoluția lăuntrică a celui ce a risipit dragostea Părintelui Ceresc și se încheie în Brațele iubitoare ale Tatălui, Care junghie Mielul cel gras de dragul celui pierdut și aflat, mort și înviat:

„Mântuirea vine în dar de la Domnul nostru Iisus Hristos și se răsfrânge și asupra noastră doar dacă o primim. Darul lui Dumnezeu nu este făcut cu forța, nu ne constrânge. E libertatea noastră de a alege. Duminica de astăzi este foarte importantă. Ea este și rezumat al întregii Lucrări mântuitoare, și pregătire pentru propria noastră pocăință. În chipul fiului risipitor se ascunde fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi, în viața noastră, oricât de virtuoși am crede că suntem, I-am greșit măcar o dată lui Dumnezeu și nu am ascultat de El. Și continuăm să nu ascultăm, mai ales când căutăm în viața noastră să ne facem doar voia și poftele noastre, nu ceea ce este după Voia Lui și după conștiința noastră, care ne atrage atenția când nu este bine. Problema este că luăm modele din lume, iar lumea este înstrăinată de Dumnezeu și desfrânată. Astfel, ne lăsăm și noi sufletele otrăvite. Și așa, intră otrava, încet-încet, și în trupurile noastre. Pentru că ne-am înstrăinat de El. Dar Dumnezeu vede lucrurile altfel. El, atunci când l-a creat pe om – deși, pentru că le știe pe toate, știa că omul Îl va trăda și nu va asculta de El –, ne-a creat din Iubire. Pentru că Numele lui Dumnezeu este Iubire. Și Iubirea merge împreună cu Iertarea. Dumnezeu-Iubirea și Dumnezeu-Iertarea ni Se descoperă în Duminica Întoarcerii Fiului risipitor în toată delicatețea și frumusețea Iubirii și Iertării Dumnezeiești. Dumnezeu nu judecă după măsurile oamenilor. Chipul lui Dumnezeu se ascunde în răspunsul pe care tatăl primitor – care este o Icoană a lui Dumnezeu-Tatăl. În răspunsul tatălui stă cheia de înțelegere a felului în care Dumnezeu judecă lucrurile. «Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat»”.

Catalizatorul acestei dinamici restauratoare îl constituie momentul de luciditate duhovnicească al celui risipit în cele mai de jos ale acestei lumi, susținut de curajul de fiu, de cunoașterea adâncă a inimii propriului său tată și, mai ales, de hotărârea fermă de a-și schimba viețuirea care l-a înstrăinat de cei ce i-au dat viață, din Cer și de pe pământ.

„Toată frumusețea pildei se ascunde în momentul «revoluției lăuntrice» a celui care a păcătuit, a greșit și a ajuns în mizerie. Revoluția sa lăuntrică este conștientizarea stării infernale în care a ajuns și dorința de întoarcere. Totul, în duh de penitență, de pocăință. După ce judecă și vede totul într-o oglindă realistă, necruțătoare, în care i se arată gradul de mizerie în care a ajuns, pornind de la bunăstarea în care a fost, de care servitorii tatălui său se pot bucura: «Părinte!» Și pentru că este vorba despre o relație interumană, continuă: «am greșit la Cer și înaintea ta!» Ierarhia e prezentă. Cerul, adică Dumnezeu. Și «înaintea ta», adică, dacă transpunem în lumea noastră, înaintea ta, omule, căruia ți-am făcut nedreptate. Am greșit înaintea lui Dumnezeu și înaintea ta! «Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!» Noi toți suntem fiii lui Dumnezeu. Îndrăzim să-L numim în rugăciune «Tatăl nostru», Care este în Ceruri, așa cum ne-a învățat Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Său Cel Unul-Născut. Da, greșim mereu înaintea lui Dumnezeu și înaintea fraților noștri în umanitate. De aceea, nu suntem vrednici să ne numim fii ai lui Dumnezeu și frați întreolaltă, pentru că am uitat să ne cerem iertare. Dar, fraților, iertarea nu se cere din vârful buzelor. Iertarea presupune adevărata schimbare lăuntrică. Dacă ceri iertarea, pentru ca să o primești, este necesar să te schimbi. Să nu mai fii ca înainte. Asta o face fiul risipitor. Drumul către «acasă» este întoarcerea, schimbarea propriu-zisă. Dar, da! Este nevoie de curaj, pentru ca să recunoști că ai greșit! E nevoie de curaj ca să-ți asumi faptele! E nevoie de curaj, pentru ca să îți schimbi viața! Dar acolo unde tu ești neputincios și lumea te judecă, inclusiv frații tăi, intervine Bunătatea și Harul lui Dumnezeu! Și acolo unde tu, omule, ești neputincios, te ajută Dumnezeu! Dar trebuie să Îi ceri ajutorul. Și El vine în ajutor, însă nu ca să te ajute să rămâi în răutățile în care ești! Întoarcerea înseamnă sărbătoarea marcată de înjunghierea vițelului. În cultura veche, înjunghierea unui vițel, a unui ied sau a unui miel era simbolul sacrificiului, iar întoarcerea presupunea jertfirea unui animal. Pentru noi, creștinii, Jertfa cea Mare o face Dumnezeu pentru noi, pentru fiecare în parte, când Îl trimite pe Fiul Său ca un miel nevinovat spre junghiere, să fie jertfit El, răstignit și împuns cu sulița, omorât, ca prin Sângele Său să ne curățească nouă păcatele; așa cum, în vechime, sângele animalelor era folosit pentru curățire, pentru purificare. Întoarcerea acasă presupune o jertfire. Și, nu întâmplător, suntem invitați la această meditație în Duminica de acum, întrucât a început deja pregătirea noastră duhovnicească pentru întâlnirea cu Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos, întâlnirea cu Moartea pe Cruce și Învierea Lui, cu Jertfa cea Mare pe care El o săvârșește pentru iertarea păcatelor noastre.”

În gândul de încheiere, Ierarhul a tâlcuit unul dintre mesajele-cheie ale parabolei Domnului, arătând că în chipul fiului risipitor se regăsește Adam cel dintâi și că noi toți moștenim, prin strămoșul nostru, aceeași fire ce tinde spre spre înstrăinare, întru rușine și frică; stări care, însă, nu-și au locul în relația noastră cu Dumnezeul Iubirii și al Iertării, Cel Care Și-a jertfit Fiul pentru mântuirea lumii și ne așteaptă venirea în fire și revenirea Acasă:

„Biserica ne învață, astăzi, că întreaga viață a omului este calea către Dumnezeu. Drumul către Dumnezeu este calea întoarcerii acolo unde, din cauza neascultării strămoșilor noștri Adam și Eva, am fost izgoniți, adică din Casa Părintelui. Cine e fiul risipitor? E Adam însuși, care, în loc să rămână în Paradis, începe să-i fie rușine acolo și se ascunde. Așadar, ce facem aici, pe pământ? Călătorim spre Dumnezeu. Drumul întoarcerii la Dumnezeu este o cale a penitenței, a pocăinței. Nu este un drum al fericirii aici și acum, ci pentru fericirea cea veșnică împreună cu Dumnezeu Cel Bun, Milostiv și Iertător. Înstrăinarea duce la moarte, iar întoarcerea duce la înviere. Pentru asta ne pregătește Biserica, astăzi! Iubiți frați și surori, niciun drum, aici pe pământ, nu se oprește în mizeria în care am ajuns într-un moment sau altul al vieții noastre. De noi ține – pentru că ajutorul lui Dumnezeu mereu vine! – să ne întoarcem unde ne este locul: în Brațele Părintelui Ceresc. Pentru asta, însă, e nevoie de curaj! De curajul de a te schimba. Cu ajutorul lui Dumnezeu, se întâmplă! Și în zilele noastre, se întâmplă. Nu răutatea are ultimul cuvânt, și nici întunericul, ci Bunătatea și Iertarea lui Dumnezeu! Da, suntem păcătoși, dar este cale de întoarcere! Dumnezeu ne așteaptă! Nu cu mese întinse, însă. Junghierea, repet, înseamnă jertfă, sacrificiu. Dumnezeu ne așteaptă prin Sângele vărsat de Fiul Său pe Golgota, pentru iertarea păcatelor noastre. De aceea, rugăciunea ne este tuturor la îndemână, să cerem mila lui Dumnezeu în viața noastră! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Dragii mei, ori de câte ori mintea vă este liberă, nu lăsați mintea să zburde și, mai ales, gândurile rele și ispitele să vă covârșească sufletele! Toate vin de la necuratul, de la lumea înstrăinată de Dumnezeu și de la propriile noastre neputințe și păcate. Dumnezeu nu vrea ca omul să rămână în infern! Dar, pentru întoarcere, mintea trebuie să rămână concentrată pe rugăciune, aducând pace, liniște, împăcare, înseninare. Astfel, viața se schimbă. Rugăciunea trebuie repetată cât mai des, până când devine ritm, ca ritmul respirațiilor și al bătăilor inimilor noastre. Și sufletul are nevoie de hrană, iar hrana lui este rugăciunea.”

La finele programului liturgic, Părintele Bogdan-Florin Durgheu, preotul capelan al Penitenciarului Oradea, a adresat câteva gânduri de recunoștință Chiriarhului Oradiei pentru binecuvântarea arhierească și cuvântul de învățătură oferite în dar persoanelor private de libertate, ca mângâiere și sprijin pentru rezidirea lor lăuntrică. De asemenea, preotul capelan a mulțumit conducerii penitenciarului pentru frumoasa colaborare și pentru prilejul de a mijloci această întâlnire de suflet în Duminica Întoarcerii Fiului risipitor.

În continuare, domnul comisar-șef de poliție penitenciară Ciprian Timiș, directorul Penitenciarului Oradea, a rostit o alocuțiune în care i-a mulțumit Episcopului Oradiei pentru slujirea sfințitoare săvârșită la capelă, într-o zi cu profunde semnificații simbolice și spirituale pentru creștini, care a constituit un prilej de reflecție și încurajare nu doar pentru deținuți, ci și pentru reprezentanții administrației instituției.

Nu în ultimul rând, Preasfinția Sa i-a felicitat pe toți ostenitorii acestei unități pentru munca nobilă și eforturile considerabile pe care le depun pentru siguranța comunității și pentru reintegrarea socială a celor care, rătăciți pe drumurile înșelătoare ale acestei vieți, ajung să fie privați de libertate. Totodată, Ierarhul i-a îndemnat părintește să privească răstimpul petrecut aici ca pe un moment de revoluție lăuntrică și de revenire „în fire”, asemenea fiului risipitor, subliniind că nimic din ceea ce îngăduie și rânduiește Dumnezeu pentru fiecare în parte nu este întâmplător, ci de mare folos pentru pacea și mântuirea noastră, pentru că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.

pr. Andi-Constantin Bacter