Cea de a douăzecea Duminică după Rusalii, 19 octombrie 2025, a fost prilej de mare bucurie duhovnicească pentru credincioșii Parohiei Cărănzel din Protopopiatul Tinca, întrucât Chiriarhul locului, Preasfințitul Părinte Sofronie, a oficiat slujba de binecuvântare a noului iconostas dimpreună cu icoanele ce îl străjuiesc, precum și a lucrărilor de înnoire efectuate la sfântul lăcaș, urmată de săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, în sobor de preoți și diaconi, pe Altarul bisericii parohiale închinate Nașterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul și Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

Evocarea liturgică a dramaticului tablou al învierii fiului văduvei din Nain, zugrăvit prin narațiunea evanghelică a Sfântului Luca (7, 11-16), sărbătorit de Biserica noastră cu o zi în urmă, a constituit punctul de plecare al cuvântului de învățătură succesiv, rostit de Episcopul Oradiei. În predica sa, Ierarhul a evidențiat că Mila lui Dumnezeu, arătată în fața durerii omenești, este chip al Dragostei lui Dumnezeu și își atinge plinătatea în Întruparea Fiului veșnic al Tatălui, Care, prin Jertfa Sa pe Cruce, dă sens suferinței și, prin Învierea Sa, deschide omului calea spre viața cea veșnică.

În incipitul omiliei, Ierarhul a trasat contextul teologic larg al învierii fiului văduvei din Nain, prin care, o dată în plus, ni se descoperă inima iubitoare, de Tată, a lui Dumnezeu, Care, văzând suferința omului, Se apleacă spre făptura Sa cu milă și putere de viață dătătoare:

„«Dumnezeu a cercetat pe poporul Său», pe poporul Său care se înstrăinase de Dumnezeu. Omul nu a fost creat pentru moarte și nu Dumnezeu a creat moartea, ci este accidentul care survine în viața omului din cauza ruperii comuniunii cu Dumnezeu, Cel Care este Viața. Noi primim viața din darul lui Dumnezeu, Creatorul nostru, pentru că noi nu suntem fără de început. Doar Dumnezeu este fără de început. Întreaga Creație are un început, de aceea nu putem avea viață decât în comuniune cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este al morții, dar El stăpânește și peste moarte, peste cei morți. Dumnezeu este al vieții, pentru că Dumnezeu este Viața. Moartea intră în viața omului după ce acesta rupe comuniunea cu Dumnezeu. Numai că lui Dumnezeu I S-a făcut milă de om. De aceea, Tatăl Cel Ceresc Își trimite Fiul – după al Cărui Chip noi am fost creați – să Se facă Om pentru mântuirea noastră. De ce? Pentru că lui Dumnezeu I S-a făcut milă de noi. Ce ne spune nouă Sfântul Evanghelist Luca? Ne spune că Mântuitorului I S-a făcut milă; lui Dumnezeu I S-a făcut milă și de aceea a săvârșit învierea. Și pentru că lui Dumnezeu Îi este milă de noi, nu ne lasă în moarte. Aceasta nu se vede numai prin învierea unicului fiu al mamei sale văduve, toiagul bătrânețelor ei, ci mila lui Dumnezeu merge până la Sacrificarea Fiului lui Dumnezeu pentru noi oamenii și a noastră mântuire. Atât de tare I S-a făcut lui Dumnezeu milă de noi! Cel fără de moarte și fără de păcat Se face Om, luând asupra Sa povara păcatelor noastre și primind moartea pentru noi, ca prin Învierea Sa să ne dăruiască nouă viață, viața cea veșnică. Minunea învierii fiului văduvei din Nain este pregătitoare pentru Marea Înviere, Învierea Domnului și propria noastră înviere, descoperindu-ne tuturor că Domnul nostru Iisus Hristos este Învierea și Viața noastră, Domnul Vieții și al morții.”

Preasfinția Sa a mai învățat faptul că Mila lui Dumnezeu nu exprimă doar o emoție, a compasiunii divine, ci implică mai ales Taina Jertfei care se dăruiește fără măsură. În Hristos Domnul, Mila și Crucea se împletesc indisolubil, descoperind Iubirea Dumnezeiască ce Se sacrifică pentru viața lumii:

„Mila lui Dumnezeu față de văduva din Nain și față de fiul ei este chip al Milei lui Dumnezeu față de noi toți; la fel cum lacrimile vărsate pentru prietenul Său Lazăr, mort de patru zile, sunt chip al lacrimilor vărsate pentru noi, de mila noastră. Pentru că da, lui Dumnezeu Îi este milă de noi. De aceea, noi invocăm neîncetat în rugăciunile noastre Mila lui Dumnezeu: «Doamne, miluiește!» și «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!» Și da, Mila lui Dumnezeu merge până la capăt. Atât de tare Îi este milă lui Dumnezeu de noi încât primește să Se facă Om și să moară pentru noi, de dragul nostru. Și tocmai pentru că este Dumnezeu și înviază, căci moartea nu Îl poate ține captiv, alege să Se sacrifice pentru ca pe noi să ne scoată din moarte. Mila lui Dumnezeu merge până la Sacrificarea Sa pentru noi. Astfel, dragii mei, vedem care este chipul adevăratei mile. Mila adevărată este cea care se sacrifică. Când Mântuitorul spune «milă voiesc, iar nu jertfă», El dorește să spună că vrea să ne miluiască pe noi, să ne dăruiască mila Sa, iar Jertfa este El Însuși. Ne dăruiește mila, pentru că El e Jertfa. El este Viața Care vine prin Jertfă. El este Învierea, Care ne aduce nouă tuturor viața cea veșnică, dar și Odihna, atât până la Învierea cea mare, cât și Odihna în viața cea veșnică, în Lumina cea netrecătoare a Celui Căruia Îi este milă de noi. De aceea, Mila este un alt nume al Dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat din Iubire. Dumnezeu cu Iubire Se milostivește asupra noastră. Dumnezeu-Iubirea ne ajută să ieșim din «mormântul» nostru, din răutățile noastre, din păcatele pe care le săvârșim, pentru că El este Învierea și Viața și Odihna noastră. Astfel, învierea fiului văduvei din Nain și mila pe care o arată atunci, la poarta cetății Nainului, este pregătire, așadar, pentru Marea Lucrare de milostivire a lui Dumnezeu asupra noastră, arătată prin Drumul Crucii, prin Înălțarea pe Cruce, Moartea pe Altarul Crucii, Coborârea în Mormânt și apoi Învierea din morți, lăsând în urmă Mormântul gol și Giulgiul de înmormântare, care, astfel, din locuință a morții devin martori ai Învierii.”

În Nain se descoperă taina lumii întregi, fiind întâlnirea dintre drama existențială a omului și Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, acolo unde moartea încetează să mai aibă ultimul cuvânt, iar nădejdea Învierii luminează istoria omenirii:

„Vedem la Nain, iubiți frați și surori, icoana Iubirii lui Dumnezeu față de noi oamenii. Vine înspre Nain, înconjurat de Ucenicii Săi și mulțime mare de oameni. Se întâlnește acolo cu un cortegiu funerar în care este dus un tânăr mort. Lui Dumnezeu Îi este milă și îl cheamă înapoi la viață. De la izgonirea lui Adam și a Evei din Rai, până la întoarcerea în Slava Mântuitorului în Ziua cea mare a Domnului, toată istoria omenirii și propriile noastre istorii personale sunt tot atât de multe cortegii funerare. În viața noastră întâlnim cortegiile funerare ale celor care pleacă înainte de noi și propria noastră viață se încheie printr-un cortegiu funerar, aici pe pământ; oricât de multă sau puțină lume ar fi. Cortegii funerare mergând spre cimitir. Dar, dragii mei, acolo este sfârșitul? Nicidecum! Lacrimile vărsate și jalea sunt semnele că lumea de aici este o vale a plângerii. Numai că Dumnezeu nu a creat pentru așa ceva lumea. De aceea, nu mormântul este ultima stație, ci este doar trecerea spre Marele Cortegiu, care, de data aceasta, nu este funerar, ci este cel mai solemn Cortegiu, al întregii umanități, înviate de data aceasta. La Învierea din morți, în Slava Mielului lui Dumnezeu jertfit pentru păcatele noastre, Care a luat asupra Sa povara lor și cu Sângele Său jertfit pe Golgota ne spală nouă păcatele, când Fiul lui Dumnezeu Se va întoarce, întreaga umanitate se va ridica din morminte, într-o Procesiune solemnă spre Întâlnirea cu Veșnicia. Aici, cel care crede și rabdă până la sfârșit, purtându-și povara crucii sale, dar mai ales cel care cu puterea, cu ajutorul și dragostea lui Dumnezeu calcă peste răutatea din el și peste mândria lui, peste iadul din el, primește odihna în veșnicie. Iar cine se consideră pe sine că n-are nevoie de milă, că n-are nicio greșeală, că toți ceilalți sunt greșiți și demni de milă, va avea parte de strălucirea întunecată a gloriei infernale, care este iezerul de foc și moartea a doua, înfricoșătoare, rezervată diavolilor, îngerilor săi și următorilor lor; de care să ne ferească Bunul Dumnezeu! Tocmai pentru aceasta, cu Puterea și Dragostea lui Dumnezeu, să folosim fiecare ocazie a vieții noastre, în care avem descoperirea că suntem în moarte, să ne ridicăm din «mormântul» în care am ajuns, pentru a păși cu încredere, cu speranță, cu bucurie, prin taina crucii vieții noastre, spre Lumina Învierii.”

La Sfânta Liturghie, Preasfinția Sa a săvârșit slujba de hirotonie în treapta preoției a diaconului David-Cristian Biro, urmând ca noul sacerdot să slujească comunitatea dreptmăritoare din Parohia Curtuișeni, Protopopiatul Marghita. Totodată, Ierarhul l-a hirotesit întru iconom pe Părintele paroh Nicolae-Alin Cudur, ca semn al aprecierii și prețuirii activității pastoral-misionare și administrative din parohia încredințată.

Sfârșitul sfintei slujbe a fost marcat de îndătinatele cuvântări ocazionale, debutând cu cea festivă a protopopului locului, Părintele Călin-Ovidiu Popa, și continuând cu cea a preotului paroh Nicolae-Alin Cudur, care a adresat mulțumiri Episcopului Oradiei pentru bucuria de a-l avea în mijlocul comunității parohiale din Cărănzel, binecuvântând credincioșii și propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, într-un deosebit cadru aniversar pentru localitatea bihoreană, la împlinirea celor nouă decenii de la zidirea sfântului lăcaș.

În încheiere, Preasfințitul Părinte Sofronie a mulțumit preotului paroh și comunității euharistice din Cărănzel pentru bucuria de a fi împreună în această Duminică, felicitându-i pentru frumoasele lucrări împlinite la parohie cu multă jertfelnicie și dragoste pentru casa lui Dumnezeu. Ca semn văzut al recunoștinței, Chiriarhul locului a oferit diplome de apreciere autorităților locale și credincioșilor care s-au remarcat prin sprijinul acordat parohiei.

La ieșirea din sfântul lăcaș, preotul paroh i-a prezentat Episcopului Oradiei noua casă parohială.

pr. Andi-Constantin Bacter