După providențiala rânduială predată de Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, în cea de a treia zi a prăznuirii împărătești a Nașterii după trup a Domnului, serbăm în chip deosebit pe cel dintâi care și-a închinat desăvârșit viața Celui născut în Betleemul Iudeii, Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, tânărul cu chip de înger care, sub ploaia pietrelor nemiloase, și-a dat ultima suflare propovăduind și văzându-L de-a dreapta Tatălui pe Cel propovăduit.

Anul acesta, la sărbătoarea viteazului protomartir, marți, 27 decembrie 2022, Ierarhul cetății de pe malurile Crișului Repede, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie în biserica închinată Izvorului Tămăduirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Așezării moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în Lida Palestinei din Oradea Mare.  

După citirea pericopei Apostolului zilei (Faptele Apostolilor 6, 8-15; 7, 1-5; 47-60), unde avem relatat in extenso martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan, și evocarea pasajului mateian cu Pilda lucrătorilor răi ai viei (Matei 21, 33-44), Episcopul Oradiei le-a vorbit credincioșilor prezenți despre viața celui dintâi sfânt mucenic, care a urmat întru totul vieții Domnului Iisus Hristos, sfârșindu-și viața într-o manieră cât se poate de hristică, dându-ne nouă, tuturor celor de astăzi, o lecție magistrală despre valoarea curajului, iubirii și iertării în Iisus Hristos.

În debutul predicii, Chiriarhul Bihorului românesc a descris sărbătoarea Sfântului Ștefan ca fiind răspunsul omenesc cel mai frumos la Darul inestimabil al Nașterii Domnului Hristos. Dacă la sărbătoarea cea mare a Praznicului împărătesc al Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos este vorba, în adânc de taină, despre povestea de dragoste neîntrecută și inegalabilă dintre Dumnezeu și firea omenească, dintre Dumnezeu-Creatorul și om, în cea de a treia zi a Crăciunului, la sărbătoarea Sfântului Arhidiacon și Protomartir Ștefan, este vorba despre povestea de dragoste a omului credincios care răspunde dragostei lui Dumnezeu și care acceptă să-și piardă viața aceasta trecătoare de pe pământ, decât să-și piardă mântuirea, înțelegând astfel că prin credința în Cel răstignit pentru noi oamenii și păcatele noastre și în Învierea Lui a deschis cale pentru învierea tuturor, iar prin înălțarea Sa la Tatăl a deschis cerurile lăsând cale liberă, El Însuși fiind Calea și Ușa, pentru intrarea în Împărăția cerurilor.

Dârzenia și vitejia Arhidiaconului Ștefan nu sunt altceva decât proiecția dragostei și credinței de nezdruncinat în Calea, Adevărul și Viața cea adevărată propovăduite și întrupate de Domnul Hristos. De aceea, pentru că Sfântul Ștefan a avut o credință puternică, nu s-a clătinat înaintea morții, nu s-a temut în timpul procesului – el fiind judecat în sinagogă, apoi târât în sinedriu pentru a fi osândit la moarte. Ei bine, știind ce îl așteaptă, nu s-a temut pentru că știa că prin Cel Care a murit prin Cruce și înviat, prin credința în El, tot cel ce crede în El nu mai moare, ci s-a mutat din moarte la viață. De aceea, chiar în timpul procesului, cei care îl judecau au văzut cum el, de fapt, nu mai era pe pământ. Le grăia cu putere, în Duhul Sfânt, Căruia nu le-a putut sta împotrivă, nici în sinagogă și nici în sinedriu. Înainte de moartea sa, Sfântul Ștefan nu doar că a văzut cerurile deschise, el era deja răpit în cer, iar chipul său era plin deja de slavă. De aceea, cu toții îl văd cu fața ca de înger, adică un chip nepământesc, ceresc, strălucirea feței sale fiind o dovadă de netăgăduit a prezenței harului lui Dumnezeu în el! Este Slava lui Dumnezeu care este prezentă în toți Sfinții și îi transfigurează pe marii rugători și nevoitori ai Adevărului. Sfântul Ștefan vede cerurile deschise și mărturisește cu tărie că-L vede pe Hristos. De ce? Pentru că trăia în Hristos, prin Hristos și pentru Hristos, iar Hristos i se descoperă și îi descoperă locul care-l aștepta pe Sfântul Ștefan.

Preasfinția Sa a precizat faptul că pentru un creștin dragostea față de Dumnezeu o conține în mod implicit și pe cea față de aproapele, ceea ce se poate vedea cât se poate de limpede în viața Sfântului Ștefan. În dragostea omului față de Dumnezeu se ascunde și dragostea față de aproapele. Ce spune Sfântul Ștefan atunci când este ucis cu pietre, în chinuri, de care se detașează? Nu trebuie înțeles aici, la modul bolnav, că ar fi putut simți vreo plăcere atunci când era strivit și omorât cu pietre. Cu toate că el suferea, nu îi blestemă și nu invocă pedeapsa lui Dumnezeu peste cei care îl trimit la moarte! Ci după ce își dă sufletul său în mâinile lui Dumnezeu – pășind pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos la Cruce –, Îl roagă pe Tatăl Cel ceresc să nu le socotească păcatul celor care-l omorau cu pietre.

Din povestea dramatică a tânărului martir și din contextul subtil care încadrează evenimentul lapidării, putem să întrezărim calibrajul fin al rânduielii dumnezeiești care vrea ca „toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină”. Superba relatare a martiriului Sfântului Ștefan se termină cu mărturia despre Saul cel din Tarsul Ciliciei care s-a învoit la omorârea lui Ștefan și le păzea hainele celor ce-l omorau. N-a dat direct cu piatră, însă s-a învoit, a, fost de acord cu asta. Sfântul Ștefan nu cere pedeapsa lor pentru că el știe că Dumnezeu este iubire, iar acolo unde este iubire, este și iertare și este și întoarcere. Întoarcere, adică, altfel spus, convertire, întoarcerea la Dumnezeu. Asta se va întâmpla cu Saul. El se va întoarce, va fi iertat și va fi învrednicit să ajungă Apostolul neamurilor! Dacă el ar fi fost pedepsit că s-a învoit la moartea lui Ștefan, cine ar fi propovăduit atât de neobosit Evanghelia păcii, până la marginile Europei de atunci sau cine ar fi ajuns să ne lase comoara Epistolelor pauline? Dar Dumnezeu nu judeca la fel ca noi oamenii, ci El este iubire, îngăduință și iertare. Asta trebuie să înțelegem noi!

Nu în ultimul rând, încheind cuvântul de folos duhovnicesc, Episcopul Oradiei i-a încurajat pe credincioși să-și întărească credința în puterea și rânduiala lui Dumnezeu, Cel Care vede efortul creștinilor de astăzi de a purta pe mai departe aprinsă făclia dreptei credințe, martirajul căpătând în zilele noastre alte valențe și semnificații, nu mai puțin răsplătite de Dumnezeu. Iubiții mei, trăim chiar și acum vremuri martirice, în care suntem chemați să-L mărturisim pe Hristos. Dacă am avea credință măcar cât un grăunte de muștar, nu ne-am teme nici dacă ne-ar aștepta moartea, știind că ne așteaptă Hristos cu brațele deschise! Dar suntem departe de astfel de măsuri înalte. Nici curaj nu mai avem, pentru că am devenit căldicei; ne lipsește cu desăvârșire din cauza complicațiilor minții noastre care mereu caută justificări, explicații, motivații, cauza pentru a înțelege efectul. Însă prin rugăciune inimile noastre se pot schimba și din pline de îndoială și suspiciune și relativism, pot să devină cu adevărat vase ale prezenței iubitoare și milostive a lui Dumnezeu în noi, schimbându-ne radical perspectiva asupra lumii.

De asemenea, Ierarhul a adresat un cuvânt de binecuvântare și de felicitare tuturor credincioșilor și credincioaselor care poartă numele Sfântului Arhidiacon Ștefan.

La vremea chinonicului, un grup de tineri și copii din parohie au ținut un recital de colinde și cântece de stea.

La sfârșitul dumnezeieștii slujbe, Părintele paroh Cristian-Octavian Rus, consilier cultural la Centrul Eparhial al Episcopiei Oradiei, a rostit o alocuțiune festivă în cadrul căreia a mulțumit Chiriarhului pentru marea bucurie duhovnicească pe care a prilejuit-o comunității euharistice încredințate spre păstorire. Totodată, preotul paroh a adus urări de bine și gânduri alese Preasfinției Sale din partea întregii parohii cu prilejul serbării unuia dintre patronii spirituali ai Preasfinției Sale, întrucât înainte de primirea îngerescului chip Preasfințitul Părinte Sofronie a purtat numele de Radu-Ștefan. Cu această ocazie, părintele paroh a oferit în dar Ierarhului cetății orădene icoana Maicii Domnului - Rugul Aprins, încununând și în acest fel sfârșitul anului în curs, închinat, în Patriarhia Română, înțelegerii importanței rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului.

În încheiere, Episcopul Oradiei a mulțumit tuturor celor prezenți pentru bucuria de a fi împreună în rugăciune și recunoștință sfântă față de Preabunul Dumnezeu și marii Sfinți ai Bisericii noastre, făcând, deopotrivă, referire la mișcarea de revigorare spirituală a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, care a lăsat în memoria Bisericii noastre naționale veritabile chipuri îngerești, ale căror vieți pilduitoare au înlesnit renașterea și rezistența duhovnicească și intelectuală a clerului și laicatului ortodox în grele vremuri de încercare. Înțelegând că viața creștinului este o plasare continuă într-o zonă a lipsei de confort lumesc, credincioșii au primit îndemnul de „a nu vă lăsa descurajați de nimic, pentru că ultimul cuvânt al istoriei, la fel ca și primul, Îi aparține Cuvântului lui Dumnezeu, El are și primul și ultimul cuvânt. El este Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, Cel Ce era și Cel Ce este, Cel Ce vine, Atotțiitorul”. 

Pr. Andi-Constantin Bacter