La jumătatea celei dintâi luni din anul bisericesc, la 14 septembrie, Biserica prăznuiește praznicul împărătesc al Înălțării Sfintei Cruci, o sărbătoare cu totul aparte cu care Biserica întâmpină debutul toamnei și care este flancată de două Duminici care îi sunt închinate, cea de dinaintea și cea de după prăznuirea ei. Astfel, cadența Duminicilor și identificarea lor în funcție de sărbătoarea Rusaliilor este întreruptă pentru ca slujitorii și credincioșii să-și îndrepte în mod deplin atenția asupra Sfintei și de Viață făcătoarei Cruci a Domnului Hristos.

Anul acesta, în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, 11 septembrie 2022, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat Sfânta Liturghie în Parohia Sfântul Apostol Andrei din Oradea, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, urmată, mai apoi, de slujba de încreștinare a Sarei Bota, fiica preotului coslujitor Daniel Bota. Înainte de începerea Dumnezeieștii Liturghii, Ierarhul Oradiei a săvârșit slujba de sfințire a două frumoase Antimise grecești, care, în deplină conformitate cu rânduiala strămoșească a Bisericii noastre, poartă părticele din oseminte de sfinți martiri, ale Sfinților Mucenici Astion și Epictet de la Halmyris, precum și semnătura Chiriarhului locului, spre a fi folosite de slujitorii acestei biserici la evenimente liturgice deosebite.

Fragmentul evanghelic evocat în această Duminică (Ioan 3, 13-17) a adus în atenția clerului și credincioșilor un extras din convorbirea Domnului Hristos cu fariseul și sinedristul Nicodim, un ucenic tăinuit al lui Iisus. Pornind de la succintul paragraf ioaneic, Întâistătătorul Eparhiei Oradiei le-a vorbit celor prezenți despre importanța deschiderii noastre lăuntrice înspre cunoașterea lui Dumnezeu, lăsând loc harului lui Dumnezeu să trezească în noi credința în cuvintele Cuvântului care ne fac posibilă mântuirea.

Preasfinția Sa și-a început predica prin a-i face pe credincioși conștienți de caracterul viu al Evangheliei Domnului Iisus Hristos, Care ni se adresează în mod direct nouă, tuturor celor care suntem dispuși să-L ascultăm, într-o actualizare și contemporaneizare continuă a îndemnurilor hristice, așa cum ne-a promis, căci: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Pentru dobândirea vieții celei veșnice este nevoie întâi de toate de credință! Pentru că prin credință se pot întâmpla minuni în viața noastră. Dar cum dobândim noi credința? Prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, exact ceea ce facem noi acum! Suntem în prima parte a Sfintei Liturghii – Liturghia Cuvântului, a Cuvântului lui Dumnezeu înomenit, Cuvântul Însuși al Tatălui, Logosul divin necreat. Dumnezeu Însuși prin Sfânta Sa Evanghelie ne vorbește direct și ne spune de ce a venit El în lume, ca prin El, noi, oamenii, să primim în dar de la Dumnezeu mântuirea! Ascultând la Sfânta Liturghie cuvântul lui Dumnezeu, L-am ascultat, de fapt, pe Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu este ceva, ci Cineva, Fiul lui Dumnezeu Care ne vorbește nouă, așa cum le-a vorbit și propovăduit și celor de dinainte, generațiilor de creștini care au viețuit aici în nădejdea învierii, Vestea cea Bună, adică Evanghelia! Care este Vestea cea Bună? Că ne-a scăpat din moarte Fiul lui Dumnezeu! De aceea, tot Cel ce crede în El S-a mutat din moarte la viață!

Având în vedere această ordine spirituală pe care trebuie să o urmăm pentru a crește duhovnicește, este fundamental să înțelegem că Sfânta Scriptură este mai mult decât un document sacru și că ea prilejuiește veritabile întâlniri de taină cu Însuși Dumnezeu Cuvântul, însă pentru a fi părtași unor astfel de teofanii este necesar să ne însușim hermeneutica Sfinților Părinți ai Bisericii, la fel de sacră ca și Scriptura însăși. Sfânta Scriptură are în ea pe Însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuși ne vorbește din Sfânta Scriptură, ni Se descoperă, ne arată planul Său mântuitor, de aceea nu putem noi să luăm fragmente din Sfânta Scriptură, care să ne convină, și să le folosim după bunul nostru plac, justificându-ne gândurile sau demersurile. Mereu trebuie să ținem cont nu de cuvântul simplu, ci de întreg textul și contextul și de mesajul pe care vrea să ni-l spună Dumnezeu. Și da, mai ales, când nu înțelegem, să mergem la Sfinții Părinți și să cercetăm scrierile lor, pentru că marea majoritate a scrierilor lor, cele mai importante, sunt tâlcuiri ale Sfintei Scripturi, îndeosebi ale pasajelor dificile, după darul lui Dumnezeu și după lucrarea Duhului Sfânt. Sfânta Scriptură nu se citește oricum, cum citim orice carte, pentru alungarea plictiselii sau cum din curiozitate citim știrile din ziar sau ne uităm pe internet ca să vedem ce mai este nou în lume. Nu așa, pentru că trebuie să înțelegem că, citind, ne apropiem de Cel ce este veșnic! Înaintea măreției Lui de negrăit, înaintea sublimei Lui iubiri față de noi, păcătoșii, se cuvine multă, multă smerenie! Așa se cuvine să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu. Nu cu trufie, nu cu semeție, nu cu mânie, nu cu duh de iscodire, ci cu smerenie, în răbdare, în străpungerea inimii, cu deschidere și transparență maximă pentru a înțelege ce vrea Dumnezeu cu noi, care e voia Lui, ca să înțelegem de ce trebuie să trecem prin suferințe, prin greutăți, prin necazuri, dar și cum să întâmpinăm bucuriile pe care Dumnezeu ni le dăruiește în viață! Cu dragoste, cu recunoștință și cu bunătate, pentru că tot ce avem în viața aceasta, începând cu șansa propriu-zisă de a trăi, este darul lui Dumnezeu!

Ierarhul a mai vorbit despre progresul lăuntric prin care trece sufletul odată ce acesta a gustat din profunzimea și înălțimea pe care le oferă darul credinței. Trebuie să ne silim să ascultăm ce vrea cu adevărat Dumnezeu să ne spună. Din ascultare vine credința. Credința, ne învață Fericitul Augustin, naște în noi speranța. Nu orice speranță! Nu speranța că mâine va fi mai bine, nici că din boală ne vom însănătoși degrabă, deși sperăm și la aceasta! Ci speranța că și boala ne este dată cu un tâlc și îngăduită de Dumnezeu ca să ne apropiem și mai tare de El. Speranța cea mai adâncă a omului este să scăpăm de vrăjmașul cel din urmă al nostru, moartea – așa de frumos tâlcuită în înțelepciunea populară a neamului nostru, prin povestea care a ajuns pe cale cultă la noi: „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Care om nu dorește să rămână pururea tânăr, știind că bătrânețea aduce cu ea suferință și neputință, „bătrânețe, haine grele” – cum tot în popor se spune. Care om nu vrea să trăiască veșnic? Și nu doar din poporul nostru. Citiți înțelepciunea oricărui popor din lume și veți găsi același dor după nemurire, care nu este nimic altceva decât nostalgia paradisului pierdut despre care vorbea marele teolog, filosof și gânditor român Nichifor Crainic. Avem în noi această amintire ancestrală a paradisului pierdut de protopărinții noștri Adam și Eva, amintire atât de prețioasă! Căci de aceea vrem să moștenim nemurirea! Ei bine, Dumnezeu nu ne-a lăsat în așteptare degeaba, ci L-a trimis Tatăl pe Fiul Său tocmai pentru a dobândi noi tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, adică viața veșnică în Împărăția cerurilor! Aceasta este speranța noastră care ne vine din credință!

Iar piscul acestui crescendo duhovnicesc al elevării lăuntrice către Dumnezeu nu este altul decât dragostea cea adevărată, cea care dă sens suferințelor vieții noastre și înlesnește eforturile de asemănare cu Dumnezeu – Cel ce este însăși Dragostea, Sensul și Viața noastră. Din speranță, iubiții mei, vine iubirea! Pentru că omul care nădăjduiește la mântuire nu-și mai lasă loc în inima lui pentru supărare, pentru mâhnire, pentru invidie, pentru pizmuire, pentru clevetire sau pentru a face rău, căci din speranță iubirea se naște! Iată cum din ascultare vine credința, credința care ne ajută în întărirea nădejdii, ce ne ajută să dobândim dragostea lui Dumnezeu în viața noastră pentru ca să putem trăi frumos și demn pe pământ, deși avem atât de multe încercări și trecem prin atât de multe suferințe! Așadar, pentru ca să putem înțelege taina acestei dureri, care pregătește nașterea din nou a lumii pentru cea de a doua venire a Mântuitorului Hristos, avem nevoie de dragostea cea adevărată și de viața cea sfântă pe care Dumnezeu ni le dăruiește prin lucrarea Duhului Sfânt, în Sfânta Sa Biserică.

La sfârșitul Sfintei Liturghii, Părintele Protoiereu Vasile Bota, vicar eparhial onorar și parohul enoriei orădene, a rostit o cuvântare festivă în care a dus mulțumiri alese Preasfințitului Părinte Sofronie pentru bucuria sărbătorească de a-l avea slujind și predicând în mijlocul comunității și pentru înalta cinste de a o trece în rândurile creștinilor pe nepoata sa, Sara Bota. În semn de recunoștință, Protoiereul Vasile Bota a oferit în dar Ierarhului un metanier pentru a o purta în rugăciunile Preasfinției Sale pe micuța neofită.

În continuare, Episcopul Oradiei a mulțumit părintelui paroh pentru cuvintele frumoase și comunității pentru primirea călduroasă și bucuria de a fi împreună, în rugăciune și mulțumire sfântă către Preabunul Dumnezeu. De asemenea, Preasfinția Sa le-a vorbit celor prezenți despre importanța și valoarea inestimabilă a celor trei Sfinte Taine de inițiere și integrare în Corpul mistic al Bisericii, Sfânta Taină a Botezului și Sfânta Taină a Mirungerii, care sunt încununate de primirea Dumnezeieștii Euharistii, o veritabilă „armătură” a Duhului Sfânt la început de drum în viață pentru cea născută din nou, din apă și din Duh.

A urmat, apoi, slujba de încreștinare a Sarei Bota, la finalul căreia Episcopul Oradiei a felicitat întreaga familie cu ocazia acestui emoționant și important eveniment, adresând urările îndătinate și cuvinte de binecuvântare pentru micuța neofită, care are șansa de a crește în lumina și rânduiala lui Dumnezeu și în purtarea de grijă a unei alese familii preoțești, spre a fi bucurie și lumină pentru Biserică și părinții ei.

Pr. Andi-Constantin Bacter