În ultima Duminică a Sfântului și Marelui Post, la sărbătoarea Floriilor, praznicul împărătesc al Intrării Domnului în Ierusalim, 28 aprilie 2024, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, prin oficierea Dumnezeieștii Liturghii în sobor de preoți și diaconi pe Altarul bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” din municipiul Beiuș, a marcat încheierea celor șase săptămâni de urcuș duhovnicesc ale Postului Sfintelor Pătimiri și sosirea la porțile de taină ale Săptămânii celei Mari, cea mai sfântă perioadă din cursul anului pentru Biserica lui Hristos.

Citirea pericopei evanghelice a praznicului (Ioan 12, 1-18) ne-a făcut să trăim din nou fiorii paradoxali ai ecourilor minunii învierii lui Lazăr și primirea fastuoasă în Ierusalimul Țării Sfinte a Domnului nostru Iisus Hristos, dar și trăirile amare și intense din lăuntrul Mântuitorului Care vedea deja în entuziasmul mulțimilor urgia viitoare, în osanale, scuiparea, iar în stâlpările fluturate energic, și mai viguroasele lovituri de pumni, de bici și de trestie. După lectura cutremurătoare a textului ioaneic, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc în care le-a vorbit celor prezenți despre dimensiunea mistică și eshatologică a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim, care, la fel ca toate celelalte praznice împărătești, ne îndeamnă să privim dincolo de faptele evenimentului istoric petrecut și să-l actualizăm aievea, prin viața liturgică a Bisericii, în sufletele noastre.

În prima parte a cuvântării, Chiriarhul meleagurilor bihorene a tâlcuit impresionantele imagini ilustrate în Sfânta Evanghelie cu privire la intrarea smerită și primirea fastuoasă a Domnului în Cetatea Sfântă, însă care-și sporesc profunzimea și covârșesc în semnificații mistice și simbolice aparenta defilare triumfală. An de an, ne aducem aminte de evenimentul istoric care s-a întâmplat la Ierusalim ma înainte de Răstignirea, Moartea pe Cruce, Coborârea în Mormânt și Învierea de a treia zi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai mult decât un eveniment istoric, dincolo de încărcătura simbolică a sărbătorii, celebrate cu mult fast de Biserică, Intrarea în Ierusalim are o semnificație mult mai profundă, pe care, de altfel, o repetăm tainic, dar în mod real, la fiecare Sfântă Liturghie. Ieșirea cu cinstitele daruri închipuie venirea Darului lui Dumnezeu, Însuși Fiul Său, pentru a intra în Sfânta Sfintelor, ca să Se jertfească. De aceea, în timpul Anaforalei liturgice, noi cântăm „Osana Celui dintru înălțime! Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!”, așa cum „Osana!” I-au cântat Domnului la Intrarea triumfală în Ierusalim. Intrarea în Ierusalim înseamnă, de fapt, drumul spre jertfă, spre moarte, spre Cruce, urmate de Biruința asupra morții. Intrarea în Ierusalim nu se face pentru a fi înscăunat un împărat, ci Domnul Hristos, Împăratul Universului și Fiul veșnic al Tatălui, intră în Cetatea Sfântă nu pentru a-Și arăta autoritatea, demnitatea de Împărat pe care o are, ci intră smerit, călare pe mânzul asinei, mergând ca un miel spre junghiere, pentru că merge să Se jertfească. De aceea, înțelesul mistic al sărbătorii este cel care ni se îmbie acum de către Sfânta Biserică. Domnul nu merge să Se urce pe tron, deși este primit cu osanale, ci merge să Se urce pe Cruce, să fie ridicat și pironit pe lemn, răstignit, să-Și dea Sângele pentru spălarea păcatelor noastre. Jertfa este în același timp Jertfitorul. Hristos intră ca un Miel, spre Jertfă, dar și ca un Arhiereu, ca Jertfitor, ca Marele Preot, Marele Arhiereu Care vine să aducă Jertfa, El Însuși.

Ziua de astăzi ne face să înțelegem o dată în plus faptul că fiecare praznic împărătesc ne invită la participare activă, la părtășie vie, la comuniune și asumare deplină a vieții lui Hristos, Adam cel Nou Care ne-a recapitulat pe toți întru Sine, pentru ca toți cei care Îi urmează să primească în dar mântuirea. Înțelesul sărbătorii de astăzi este mult mai profund decât simpla bucurie a amintirii, a comemorării unui eveniment istoric. Sărbătoarea de astăzi are toată încărcătura mistică și eshatologică, adică cu privire la sfârșitul istoriei și mântuirea noastră! De aceea, sărbătoarea de astăzi, la fel ca toate sărbătorile Mântuitorului, sunt sărbătorile noastre, ale oamenilor, ale fiecăruia în parte! Ceea ce a făcut Domnul, a făcut pentru noi! Merge în Ierusalim ca să Se sacrifice pentru noi! Stă răstignit pe Cruce pentru noi! E coborât în mormânt pentru noi! Înviază pentru noi! Pentru a noastră mântuire. Așa se cuvine să ne apropiem, cu evlavie, cu recunoștință și cu smerenie de Dumnezeul Cel Viu și Adevărat, Adevăratul Împărat al Universului. Deși Domnul a acceptat să fie aclamat, de fapt știa unde merge și știa foarte bine ce Îl așteaptă. Toate trebuiau să se întâmple pentru ca să fie zdrobită pentru totdeauna puterea și influența celui rău, prorocind astfel ce se va întâmpla la sfârșitul lumii, biruința finală asupra răului și a uneltelor răului, a celor care nu se pocăiesc și nu se întorc, primind plata pentru rătăcirea lor de bunăvoie! Iar toți cei care rabdă și se bucură în încercări și Îl preamăresc pe Dumnezeu și Îi cer ajutorul și cu inimă bună se urcă pe propria lor cruce, pe toți aceștia îi așteaptă ceea ce Dumnezeu dorește pentru toți oamenii, mântuirea. Dar, în libertatea cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, ne lasă să alegem: să-L urmăm pe El sau pe părintele minciunii, să ne bucurăm de Jertfa cea de taină sau să căutăm slava lumească.

În cele din urmă, Ierarhul Oradiei a vorbit despre cele două lentile prin care putem citi curgerea implacabilă a timpului – trecutul, prezentul și viitorul –, Biserica lui Hristos învățându-ne să privim și să citim istoria umanității într-o reactualizare continuă a vieții lui Dumnezeu pe pământ, a Celui Care ne-a iubit cel mai mult, Domnul Iisus Hristos – Mântuitorul lumii. Istoria mântuirii noastre este adevărata istorie a umanității, nu cea scrisă în cărțile de istorie, unde scriu biruitorii și nu învinșii. Sunt multe feluri de a privi istoria și aproape fiecare popor își are propria variantă și propria istoriografie. Adevărata istorie a umanității nu este cea consemnată în cronicile și letopisețele oficiale, care-i laudă pe domnitori și pe regi, pe conducători și pe dictatori, pe cei din autoritate, din varii motive. Adevărata istorie este cea din Biserică, istoria mistică a umanității! Istoria pe care Dumnezeu o lasă să curgă pentru recuperarea a cât mai multor oameni pierduți, întoarcerea lor și mântuirea noastră! Căci despre noi este vorba! Cu o condiție, însă: să vrem. Le primește pe toate, inclusiv insultele, jignirile, trădările. Să nu credeți că Dumnezeu este ofensat de gesturile nebunești ale ateismului oficial, de demolarea de biserici și lăcașuri sfinte. Nicidecum. Ceea ce Îl „doare” pe Dumnezeu, Care ne iubește, este moartea pe care ne-o dăm unii altora: de la crimele nenorocite, de proporții planetare, când de dragul expansiunii nebune a conducătorilor sunt omorâți oameni nevinovați, bătrâni, femei, copii, care mor fără vreo vină, doar pentru că sunt acolo; până la crimele mărunte pe care le facem fiecare dintre noi, invidii, răutăți și nedreptăți. Dar El este bun, iubitor și răbdător, ne așteaptă pe toți să ne întoarcem, inclusiv pe cei care pornesc războaie – bineînțeles, cu condiția să le oprească. Și cum atunci când omori un om ai omorât o lume, trebuie să-ți ispășești păcatul, altfel degeaba culegi glorie de la oameni, o glorie mincinoasă care pălește și seamănă cu strălucirea focului diabolic. Covoarele roșii ale gloriei nu sunt îndreptate spre Împărăția cerurilor, ci sunt îmbibate de sângele nevinovat vărsat. Nu poți avea pace, liniște și speranță la mântuire atunci când calci pe cadavre, când ne omorâm unii pe alții, inclusiv prin răutățile noastre zilnice. Asta îl doare pe Dumnezeu.

Sfârșitul dumnezeieștii slujbe a fost marcat de tradiționala rânduială a sfințirii stâlpărilor, săvârșită de Chiriarhul locului, întru solemna și răscolitoarea aducere aminte a întâmpinării Mântuitorului Hristos de către poporul din Ierusalimul acelor vremuri.

La finele programului liturgic, Părintele Marian-Vasile Popa, Protopopul Beiușului, a rostit un cuvânt festiv, iar Părintele paroh Florin-Ovidiu Stan, care este și secretar protopopesc, a mulțumit Ierarhului pentru că și anul acesta, de Duminica Stâlpărilor, s-a aflat în mijlocul comunității euharistice beiușene, după frumosul obicei din ultimii ani. Episcopul Oradiei a rostit un cuvânt de binecuvântare, mulțumind preoților slujitori și credincioșilor pentru bucuria de a fi împreună în rugăciune de comuniune și de pregătire pentru Săptămâna cea Mare și Sfântă a Dumnezeieștilor și Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos. Cu acest prilej, Ierarhul a adresat doriri de bine și i-a felicitat pe cei care astăzi își serbează onomastica și a transmis un gând de binecuvântare pentru sărbătoarea cea mare a Sfintelor Paști.

pr. Andi-Constantin Bacter