În ziua cea mare și sfântă a Nașterii după trup a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, 25 decembrie 2022, care în anul acesta s-a sincronizat cu ziua cea preabinecuvântată a Domnului de peste săptămână, Duminica Învierii Sale, Chiriarhul meleagurilor Bihorului românesc, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie a praznicului în Catedrala Episcopală a Învierii Domnului.

La momentul central al Liturghiei Cuvântului s-a dat citire Sfintei Evanghelii, unde am putut auzi evocându-se fragmentul mateian consacrat Nașterii Domnului (Matei 2, 1-12) în care ni s-a relatat momentul auroral al „plinirii vremii”, când Cerul și pământul, astrele și întreaga făptură s-au aliniat tainic pentru a-L primi în sânurile ei pe Cel fără de început Care, de bunăvoie, ia începutul cel pământesc al firii omenești din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pentru a plini, înnoi și restaura întreaga Creație ce se afla în freamătul nestăvilit după mult așteptatul „Săvârșitu-s-a!”.

Urmând istorisirii Nativității, Ierarhul cetății orădene a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc în cadrul căruia le-a vorbit credincioșilor veniți în număr mare despre Nașterea Domnului ca punct culminant al măreței povești de dragoste dintre Dumnezeu și om, dintre Hristos-Mirele și Mireasa Sa, Biserica, perspectiva nupțială asupra istoriei mântuirii fiind cea care surprinde în modul cel mai apropiat de Adevăr relația intensă de dragoste pe care Dumnezeu o întreține cu omul și întreaga Sa Creație.

Sărbătoarea Nașterii celei mari de astăzi vizează întreaga umanitate, nu doar familia restrânsă a Persoanei divino-umane a Domnului Iisus Hristos, căci Pruncul născut în iesle este al nostru, al tuturor oamenilor, de dinainte și de după, căci El este Noul Adam prin Care omenirea este orientată spre dezideratul de obârșie, pe panta ascendentă a înfierii și asemănării cu Dumnezeu. Atunci când Cel Care Se naște ca Om este Cineva cu totul special, Însuși Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul prin Care Tatăl Cel ceresc a creat toate, bucuria este imensă, incomensurabilă, căci Cel Care Își ia firea cea omenească vine să scoată întreaga fire omenească din robia păcatului și a morții, dăruindu-ne viața cea veșnică, viața din belșug. Sărbătoarea Nașterii Domnului este bucuria negrăită a lui Adam și a Evei și a tuturor urmașilor lor, pentru că prin Noul Adam – născut din Noua Evă, fără ispită bărbătească și fără durerile nașterii –  viața noastră nu se prelungește, nu scăpăm doar din moarte, ci moștenim viața cea nepieritoare în comuniune cu Dumnezeu, căci pentru aceasta l-a creat pe om! De aceea, sărbătoarea de astăzi este de negrăit, de netâlcuit în cuvinte, pentru că de fapt este gustarea poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și om. Prin urmare, în esență, astăzi sărbătorim dragostea lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și față de întreaga lume, povestea de dragoste a lui Dumnezeu pentru cel pe care l-a creat, omul.

Preasfinția Sa a subliniat faptul că asumarea viziunii nupțiale asupra istoriei mântuirii nu este rodul unui exces de zel artistic al vreunui liric, ci este sămânța inspirației divine, sădită de Duhul Sfânt în autorul uneia dintre cărțile Vechiului Legământ, de unde au izvorât învățături dintre cele mai adânci și, deopotrivă,  înalte asupra înțelegerii dragostei dumnezeiești. Sărbătoarea de astăzi este povestea de negrăit a dragostei dintre Dumnezeu și om, a dragostei dintre Cel Care vine și Se face Om și mireasa Sa – care este deopotrivă și sora Sa –, umanitatea. Unde găsim, noi, tâlcuirea mistică a acestei povești tainice? Într-una dintre cele mai frumoase cărți ale Sfintei Scripturi, despre care învățații rabini de odinioară spuneau că dacă întreaga Scriptură este Sfânta, adică locul prezenței Slavei Domnului pe pământ, poemul de dragoste „Cântarea Cântărilor” – căci despre ea este vorba – este Sfânta Sfintelor, locul cel mai sfânt al întâlnirii lui Dumnezeu cu făptura Sa. Acest imn extraordinar de frumos ne vorbește de povestea extraordinară de dragoste dintre mire și mireasa sa, dar nu într-o ordine lumească a lucrurilor, pentru că mireasa este păstrată curată, căci mirele o curățește, iar mireasa își așteaptă mirele. Nu se consumă nunta, ci mirele își iubește mireasa-soră! Înțelepții iudei tâlcuiau semnificațiile tainice ale Cântării Cântărilor înțelegând-o ca dezlegare a legăturii nupțiale dintre Dumnezeu și poporul ales, dintre Dumnezeu și Israel, iar între Părinții și Scriitorii Bisericii, dintre care cel dintâi este Origen cel inteligent din Alexandria Egiptului, au spus că este vorba, de fapt, despre iubirea dintre Hristos și Biserică, dintre Mirele Bisericii și Sora Sa, Mireasa Sa, Biserica, din care facem parte noi toți. După aceea, Părinții mistici ai Bisericii au trecut mai departe, descoperind în taina poveștii de dragoste din Cântarea Cântărilor legătura de iubire dintre Dumnezeu și sufletul omului, dintre Dumnezeu, prin Fiul Său – Mirele, Păstorul și Mielul –, și oaia cea pierdută, firea noastră căzută, sufletul nostru cel suferind, omul muritor. Poveste de dragoste înseamnă curățirea omului prin Jertfa Dumnezeului-Om de toate păcatele și întinările, de lucrurile cele mai sordide ale vieții noastre, care ne întunecă, ne desfigurează și ne omoară sufletul.

Deși abia născut, plăpând și nevorbitor, Pruncul Iisus, „Crăișorul Cerului”, oferă celor prezenți la Nașterea Sa și nouă tuturor lecția magistrală a Smereniei celei adevărate, Taina chenozei hristice, care învăluie maiestatea Slavei Sale. Noua Evă se bucură și se minunează, și împreună cu ea toți martorii, smeriți, discreți, tăcuți, dar și martori îngerești, cete multe de îngeri. Dintre oameni n-au venit curteni aleși; nu boieri mari, nu împărați și regi, ci păstori și oameni simpli, dar mai ales magii, oamenii cei înțelepți care căutau și cercetau și doreau să afle cum pot să petreacă în veșnicie cu Dumnezeu. Cu toții au înțeles că Cel Care S-a născut, Micul Prunc înfășat în iesle este Împăratul cerurilor și Mântuitorul lumii. Vedem, așadar, că Dumnezeu nu vine în lume ca să o înspăimânte. Nu vine în glorie, nu vine înfricoșându-ne, ci vine în toată splendoarea discreției, în taină, aproape în ascuns, atât de delicat, cum doar iubirea dumnezeiască poate, învățându-ne, totodată, cum să fim și să ne purtăm.

Concluzionând, Episcopul Oradiei le-a adresat credincioșilor îndemnul de a veghea ca bucuria lor prilejuită de sărbătoarea Crăciunului să nu-L treacă pe Fiul lui Dumnezeu într-un con de umbră, uitând sensul profund duhovnicesc al acesteia, căci miezul praznicului Nașterii Domnului este un eveniment istoric și spiritual, de neocolit, iar nu o închipuire al unui basm prea frumos ca să fie adevărat. Înțelegând, astfel, iubiții mei, cât de mare este frumusețea zilei de astăzi, cât de adâncă este splendoarea poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și om, să ne bucurăm și să ne veselim nu cu cele din afară, trupești și materiale, ci cu cele duhovnicești, bucurându-ne și fericind-o pe Pururea Fecioara, prin care, în lucrarea tainică a Duhului Sfânt, ne-am înfrățit cu Fiul ei, Duhul Însuși putând să Se roage în noi cu suspine negrăite, chemându-L pe Dumnezeu „Avva, Părinte!” – așa cum am auzit în pericopa Apostolului zilei –, pentru că prin venirea în lume a Cuvântului lui Dumnezeu, Fiul Se face frate cu noi și ne face pe noi împreună-moștenitori ai Împărăției cerurilor. Prin minunea săvârșită în urmă cu peste două mii de ani, prin venirea în lume a Cuvântului veșnic al Tatălui, înțelegem că nu este o simplă filozofie, un adevăr abstract, nici un mit sau o poveste, chiar dacă prin cuvinte omenești am vorbit despre povestea de dragoste a lui Dumnezeu față de om, ci este Adevărul adevărat!

Pr. Andi-Constantin Bacter