Locaţia curentă este: Prima pagină / Știri / Praznicul Purtării Duhului Sfânt deasupra apelor primordiale ale Creației răscumpărate și înnoite

Praznicul Purtării Duhului Sfânt deasupra apelor primordiale ale Creației răscumpărate și înnoite

La împlinirea celor cincizeci de zile de la Biruința lui Hristos asupra morții, Sărbătoarea cea mare a Pogorârii Sfântului Duh este ziua în care Biserica își prăznuiește momentul întemeierii, dar și prilejul în care ne reamintim care este dimensiunea principală a Bisericii lui Hristos, întrucât credința creștină nu este o „religie a cărții” – oricât de importantă și indispensabilă ar fi pentru noi Sfânta Scriptură –, ci o „religie a Duhului”, mai precis un stil de viață în care omul dorește să se situeze într-o relație neîntreruptă de comuniune cu Dumnezeu-Tatăl, făcut cunoscut nouă prin Dumnezeu-Fiul, sub adumbrirea, căldura și luminarea adusă de Dumnezeu-Duhul Sfânt, Cel pogorât, astăzi, în vuiet și suflare de vânt, în limbi de foc vâlvâietoare, purtându-Se deasupra lăuntricelor ape primordiale ale unei Noi Creații, ale unui Nou Început.

La această mare și sfântă prăznuire, 23 iunie 2024, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” din Oradea, înconjurat de soborul slujitor al sfântului lăcaș. După citirea pericopelor neotestamentare – cea a Apostolului sărbătorii, în care ne este istorisit evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt (Fapte 2, 1-11), respectiv cea evanghelică (Ioan 7, 37-53; 8, 12) –, Episcopul cetății orădene a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc în care a evidențiat înnoirea care vine lumii, nu doar omului, ci întregii Creații, prin Venirea în lume a Duhului Sfânt, pecetluind și actualizând lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos în viața tuturor celor care Îl primesc ca Domn și Dumnezeu.

În deschiderea predicii, Preasfinția Sa a subliniat felul în care Biserica surprinde și metabolizează evenimentul cincizecimic prin dimensiunea ei liturgică și iconografică. La praznicul Rusaliilor, Biserica sărbătorește Pogorârea Duhului Sfânt, dăruirea de către Tatăl Cel Ceresc a Duhului Sfânt al lui Hristos, Care vine, trimis în lume de Tatăl prin Fiul, pentru ca să întemeieze Biserica și pentru ca omul să se poată înnoi prin Taina Sfântului Botez. Înnoirea aceasta este urmată de umplerea celui nou-botezat cu puterea Duhului Sfânt, astfel încât omul primește și Pecetea Darului Duhului Sfânt, spre înnoirea vieții, pentru arvunirea vieții celei veșnice, pentru izbăvirea din păcat și moarte. Astfel, prin lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt în Biserică, prin misiunea Bisericii, se înnoiește și lumea, cosmosul peste care Dumnezeu l-a așezat pe om ca și stăpân. Dar pentru că omul n-a știut să-și folosească libertatea, cel mai mare dar al lui Dumnezeu, și omul, și lumea s-a întunecat. Din stăpân peste lume, omul ajunge rob al lumii, care nu este o zeitate, cum credeau populațiile arhaice, ci creația bună foarte a lui Dumnezeu. Cosmosul, creat de Dumnezeu fiind, are inteligența lui, despre care savanții au vorbit, scriind despre „inteligența materiei”. Mai mult decât inteligență, lumea, cosmosul are și pricepere. În icoana canonică a Pogorârii Duhului Sfânt sunt înfățișați Apostolii așezați în foișorul de sus, adunați la rugăciune, în așteptarea împlinirii făgăduinței făcute de Domnul. Tot în icoană, Îl vedem pe Duhul Sfânt sub chipul limbilor de foc venite din Cer, de unde s-a făcut vuietul, „suflarea de vânt ce vine repede”, Prezența sfințitoare a Duhului. În partea de jos a icoanei, în întuneric, apare personificată lumea, sub chipul unui bătrân în așteptare, care are în brațe un ștergar cu multe suluri, care sunt neamurile pământului. Aici vedem lumea din întuneric care așteaptă Luminarea lui Dumnezeu, Cel Care este Lumina lumii și Care, iată, a venit!

Taina Pogorârii Duhului Sfânt o putem înțelege numai în perspectiva învățăturilor hristice și a lucrării mântuitoare pe care Fiul lui Dumnezeu a împlinit-o în lume, recapitulând întru Sine întreaga umanitate – trecută, prezentă și viitoare – și aducând-o în Sânul Treimii, curată Jertfă a Marelui Arhiereu. Domnul Se înalță la Ceruri, de unde ne vine Duhul Sfânt. Cum Se înalță la Ceruri? Cu firea omenească asumată deplin. Păstorul Cel Bun ia oaia cea pierdută, adică ia umanitatea înstrăinată pe umerii Săi și o duce la Tatăl. Fiul Se întoarce la Tatăl, aducându-I Jertfa, umanitatea răscumpărată. Și, atunci, Tatăl Îl trimite pe Duhul, în Ziua Cincizecimii, Care vine să întemeieze Biserica, pentru ca toți cei care credem în Hristos să ne umplem de Umanitatea Lui cea nouă, răscumpărată, înviată, proslăvită, îndumnezeită prin lucrarea harului Duhului Sfânt! Este Apa cea vie, după care omul însetează. Avem nevoie de apă ca să supraviețuim, însă în Sfânta Scriptură aflăm că avem mai multă nevoie de o altfel de „apă”. Domnul vorbește despre Apele harului Duhului Sfânt, din care cel care bea nu mai însetează niciodată, spre deosebire de apa obișnuită, materială; a cărei formulă moleculară o cunoaștem cu toții, doi atomi de hidrogen și unul de oxigen, și știm că este materială și știm că avem nevoie de ea tot timpul ca să trăim. Din Apa cea vie, însă, este îndeajuns o picătură pentru schimbarea omului! Apa cea vie este Apa Duhului Sfânt, Care vine și Îl face pe Hristos, Dumnezeul-Omul, prezent în viețile noastre; Îl face prezent pe Hristos cu umanitatea Sa îndumnezeită, răstignită, trecută prin Înviere și înălțată la Cer, ca, îmbrăcându-ne în umanitatea răscumpărată a Noului Adam, să moștenim viața cea veșnică.

Prin urmare, înțelegând lucrarea duhovnicească din Biserică, cu toții suntem îndemnați de Duhul lui Dumnezeu să ne luăm în serios calitatea de moștenitori și fii ai Împărăției ce va să vină, oglindită în viața de har a Bisericii, ale cărei prăznuiri trebuie să devină ocazii de adâncire în cunoașterea Duhului pogorât, Cel Care cercetează nu doar adâncurile lui Dumnezeu, ci și ale omului care-L află pe Dumnezeu în adâncul său. În Biserică avem șansa să gustăm din darurile Duhului, darurile Împărăției cerești, deja prezentă aici, dar nu încă. Prezența tainică a Duhului Sfânt lucrează în chip profetic în viețile noastre, transformându-ne pentru viața cea viitoare. Nu profețiile obișnuite, ghicirea viitorului și aflarea celor ce se vor întâmpla sunt lucrarea Duhului Sfânt, ci pregătirea noastră profetică pentru Cerul Nou și Pământul Nou, pentru Împărăția cerurilor, unde moartea e biruită pentru totdeauna și strălucește în Lumina Învierii Păstorul și Mielul, la picioarele Căruia sunt vasele Sfinților, pline cu tămâia rugăciunii lor, și mulțimile de bărbați și femei îmbrăcați cu veșminte albe, pentru că și-au spălat păcatele în Sângele Mielului, ridicând osanale Preasfintei, Preamilostivei și Atotiubitoarei Treimi! Tatălui – Iubirea desăvârșită, și Fiului – Iubirea sacrificată, și Duhului – Iubirea sfântă și sfințitoare, mângâietoare și iertătoare, dăruitoare! Mulțumind pentru toate binefacerile, începând cu darul vieții pământești și culminând cu darul suprem al vieții în Împărăție! Aici stă ascunsă bucuria sărbătorii de astăzi! Nu în zile libere folosite pentru odihnă în alte sensuri, ci în înnoirea profundă a vieții noastre, în schimbarea minții noastre, în înțelegerea și contemplarea pe măsura limitatelor noastre puteri a frumuseții de taină a lui Dumnezeu – Lumină, Înțelepciune, Viață.

Slujirea arhierească a fost încununată de săvârșirea Vecerniei plecării genunchilor, o slujbă cu totul specială, specifică Praznicului Cincizecimii, în care un loc aparte este ocupat de rostirea solemnă, din ușile împărătești, a celor șapte rugăciuni adresate Preasfintei și de Viață Făcătoarei Treimi, aducând laudă și mulțumire Dumnezeului Treimic și lucrării mântuitoare a fiecărei Persoane Divine în parte, precum și cereri de binecuvântare și ocrotire, atât pentru cei aflați încă pe calea acestei vieți, cât și pentru cei care s-au mutat la veșnicele locașuri, așteptând Ziua cea de apoi și viața veacului ce va să fie.

pr. Andi-Constantin Bacter