În fiecare an, pe calea luminoasă și abruptă a Sfântului și Marelui Post, praznicul împărătesc al Bunei Vestiri vine ca o mângâiere discretă, îndulcind asprimea nevoinței și reamintind credincioșilor sensul ostenelii lor. Ni se descoperă că nici lacrima, nici sudoarea nu sunt zadarnice, ci se adună tainic într-o lucrare a speranței. Privirea nu se oprește doar la Vestirea adusă de Sfântul Arhanghel Gavriil, ci se prelungește până la împlinirea ei deplină: Învierea din morți și Biruința asupra morții a Domnului nostru Iisus Hristos.

La serbarea Bunei Vestiri din acest an, miercuri, 25 martie 2026, la fel ca în ceilalți ani, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat rânduiala specială a Vecerniei unite cu Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur pe Altarul de vară al Mănăstirii Buna Vestire din cartierul orădean Episcopia Bihor.

După lectura pasajului evanghelic (Luca 1, 24-38)  al întâlnirii ce marchează „începutul mântuirii noastre” și „arătarea Tainei celei din veac”, Chiriarhul Oradiei rostit un cuvânt de folos duhovnicesc în care a fost conturată legătura tainică dintre bucuria fără margini a praznicului Bunei Vestiri și sobrietatea postului, o legătură care nu ține de contrast, ci de o complementaritate interioară, în care nevoința și smerenia devin premisa bucuriei și a înălțării spirituale:

„Care este legătura dintre Buna Vestire – sărbătoare de mare bucurie – și Sfântul și Marele Post, care este o perioadă de penitență a Bisericii? Legătura, dragii mei, este profundă! Pentru că noi nu postim ca pedeapsă, ci postim cu bucurie, din convingere, călcând pe urmele Mântuitorului. Ne pregătim astfel, dezbărându-ne de tot ceea ce este nefolositor în viața și lumea de-aici, pentru a fi cât mai aproape de Dumnezeu și a pătrunde cât mai adânc în înțelesurile profunde ale Tainei Mântuirii noastre, care se lucrează din dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Dragostea aceasta nu ne-a lăsat în moarte, în păcat, în întuneric, ci, prin Sacrificiul Fiului Său, ne răscumpără pe noi dăruindu-ne Darul cel Mare al Învierii din morți. De înviere se vor bucura toți oamenii, numai că, la înviere, nu toți vom fi împreună cu Domnul. Cei care I-au întors spatele și care nu au dorit să fie împreună cu Domnul Iisus Hristos, nu pot să fie nici în veșnicie împreună cu Dumnezeu, câtă vreme I-au refuzat dragostea în viața de-aici. Noi de aceea postim! Nu ca pedeapsă, ci ca bucurie duhovnicească! Este o perioadă de bucurie pentru întreaga umanitate, pentru că Dumnezeu Se sacrifică pentru toți oamenii!”

În continuare, Ierarhul a deschis o perspectivă mai nuanțată asupra felului în care omul se lasă prins între amăgire și dezamăgire, între „încântare” și „descântare”. Privind spre începuturile omenirii, această „pendulare” nu este doar o experiență personală, ci una care însoțește întreaga istorie a omului, motiv pentru care postul se descoperă ca un drum de limpezire, în care omul învață să deosebească între ceea ce strălucește amăgitor și ceea ce, mai discret, îl întoarce la adevăr:

„Esența sărbătorii Bunei Vestiri și înțelesul tainic al Sfântului și Marelui Post, dar și al vieții noastre – întrucât Postul Paștilor este rezumatul vieții fiecărui om și sinteza istoriei întregii umanități, de la cădere și până la învierea din Ziua de apoi –, este cuprinsă într-o stihiră foarte frumoasă a Laudelor de la sfârșitul slujbei dimineții, de la sfârșitul utreniei Bunei Vestiri. Acolo regăsim chintesența și înțelesul tainic a ceea ce noi serbăm! Cum spuneam, este vorba despre istoria oamenilor. Cine este prima pereche de oameni? Adam și Eva. Stihira pune accentul pe cel care a fost amăgit, amăgirea primului om, Adam. Ce este amăgirea? Înseamnă ceva ce nu este, dar care te poate încânta. Verbul «a încânta» vine de la «incantație», cu reversul «descântec». «Încântarea» sau «amăgirea» aceasta este o lucrare a duhurilor înstrăinate de Singurul Care face minuni – Marele nostru Dumnezeu. Minunile amăgitoare sunt, de fapt, minuni mincinoase, care încearcă să imite minunile pe care Dumnezeu le săvârșește, fiind făcute de cel care are puterea să înșele, dar care este creat de Dumnezeu și dăruit cu libertate, cum suntem și noi. Și acela, duhul cel necurat, prințul întunericului, a vrut să se pună el în locul lui Dumnezeu, iar, din darul lui Dumnezeu făcut îngerilor, cunoștea multe. De aceea, văzând puterea lui Dumnezeu și bucurându-se de cunoaștere, a încercat să-L imite pe Dumnezeu. De aceea, minunile lui sunt false, amăgitoare, încântătoare și nu sunt reale. Și care este amăgirea primordială? Să fii ca Dumnezeu. Și în stihiră ni se spune că Adam a vrut să fie ca Dumnezeu, lăsându-se amăgit! Asta face diavolul, doar ne amăgește și ne arată că am fi ceva, că am fi cineva, că merităm totul! Dacă se poate, totul pe tavă, fără niciun efort! Toată minciuna și vraja aceasta este ca să cădem și să îi urmăm lui în neascultare!”

Așadar, istoria mântuirii se descoperă ca o lucrare a Milei dumnezeiești, în care omul nu este lăsat în cădere, ci este chemat să se ridice, să se curețe și să-și regăsească demnitatea, prin Jertfa și Iubirea Celui Care nu doar conduce spre viață, ci este Viața:

„Care este răspunsul lui Dumnezeu la amăgirea și neascultarea noastră? Mila! Își sacrifică Dumnezeu Fiul, Care vine și Se face Om pentru ca pe om să-l ridice la demnitatea pentru care l-a creat Dumnezeu! Vine ca să-l curețe pe om de păcat, iar, prin tainica lucrare a Duhului Sfânt, să ne îmbrăcăm cu harul lui Dumnezeu și, prin Adam cel Nou, Adam cel vechi să se înnoiască! Astfel, Prin Noul Adam și prin lucrarea Mângâietorului, omul este chemat să ajungă, după despătimire și luminare, la îndumnezeire! Harul Duhului Sfânt arde spinii păcatelor noastre. Arderea patimilor și a răutăților noastre nu se face fără efort. De aceea postim, de aceea ne rugăm, pentru ca să zdrobim egoismul din noi, care ne face să ne vedem mereu pe noi în centrul atenției și să pierdem din vedere că nu bucuriile pământești aduc fericirea, pentru că toate sfârșesc în moarte, ci ceea ce urmează după moarte, prin puterea Celui Care ne-a deschis Calea spre propria înviere!”

Astfel, într-un loc care poartă chiar numele acestei sfinte sărbători, mesajul praznicului capătă o expresie concretă și vie. Mănăstirea Buna Vestire din Oradea, reînființată după anul 1995 pe vatra unei biserici readuse la viață, s-a conturat în timp nu doar ca spațiu de rugăciune, ci și ca prezență misionară aparte în viața credincioșilor. Sub îndrumarea Maicii starețe, stavrofora Pavelida Bădilă, așezământul monahal a devenit un reper duhovnicesc pentru comunitatea locală, prin slujirea sfintelor slujbe, îndrumarea și primirea pelerinilor. De unde înțelegem că Buna Vestire nu rămâne doar un popas liturgic, ci se prelungește în viața de zi cu zi a Bisericii, ca o chemare constantă la înnoire, la asumarea drumului de la omul vechi la omul nou și la mărturisirea entuziastă a acestei Bune Vestiri.

pr. Andi-Constantin Bacter