În urmă cu șaptesprezece ani, în Duminica Ortodoxiei, cel dintâi popas duminical din răstimpul Sfântului și Marelui Post, 25 februarie 2007, la Biserica cu Lună din Oradea, Catedrala Episcopală a Eparhiei de la acea vreme, era intronizat cel de al șaselea Arhipăstor al Oradiei Mari, Preasfințitul Părinte Sofronie, după opt ani de slujire jertfelnică pe plaiurile ungurene învecinate, ca întâi Ierarh al românilor ortodocși din Ungaria; o zi memorabilă pentru credincioșii dreptmăritori ai Bihorului românesc, marcată printr-o solemnă și impresionantă ceremonie de investire a noului Întâistătător al Bisericii lui Hristos din aceste locuri.

Șaptesprezece ani mai târziu, în aceiași biserică a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Catedrala cu Lună a Oradiei, la aceeași dată, 25 februarie 2024, în Duminica a treizeci și treia după Pogorârea Sfântului Duh, cea dintâi din perioada bisericească a Triodului – Duminica vameșului și a fariseului –, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în sobor de preoți și diaconi, aducând prinos de recunoștință față de Părintele ceresc pentru rânduiala Sa, pentru binecuvântările revărsate și îndrumarea de Sus din binecuvântatul șir al anilor petrecuți în jilțul vlădicesc al Varadiei strămoșești.

Lectura evanghelică din cadrul sfintei slujbe a găzduit binecunoscuta pildă a vameșului și a fariseului (Luca 18, 10-14), rostită de Domnul Iisus Hristos ca pedagogică mustrare pentru cei care „se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi”. După obicei, Ierarhul meleagurilor bihorene a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc în care le-a vorbit bunilor credincioși ai vechii catedrale episcopale despre perioada specială, pre-pascală, în care Biserica intră odată cu această Duminică a treizeci și treia după Rusalii, povețele parabolei evocate punând în lumină „jocul de culise” ce se derulează în inimile și mințile oamenilor, unde autosuficiența și smerenia sunt coordonatele decisive în îndreptarea noastră.

Ierarhul și-a început cuvântul de învățătură prin a face referire la perioada premergătoare Praznicului praznicelor și Sărbătorii sărbătorilor, Triodul, rânduită de Părinții Bisericii în vederea unei pregătiri lăuntrice intense nu doar pentru a serba, ci mai ales pentru a trăi propriu-zis, cât ne e cu putință, Învierea Domnului. Astăzi, dragii mei, începe perioada Triodului; o călătorie duhovnicească menită, în fiecare an, să ne primenească, să ne ajute să ne curățim cu ajutorul și din darul lui Dumnezeu, după putere, pentru ca să ne apropiem cât se poate de mult de înțelesurile tainice, de Taina pe care Dumnezeu, din dragoste, a lucrat-o pentru noi, în adâncă și negrăită smerenie venind în lume, făcându-Se Om pentru ca să ne salveze pe noi din moarte. Pentru această Salvare, Domnul Hristos a trebuit să suporte moartea, pentru păcatele noastre, El, Cel fără de păcat, însă, pentru că este Dumnezeu, a înviat, deschizându-ne tuturor calea spre înviere. Este Taina, de fapt, a viețuirii noastre pe pământ și este explicația profundă a rostului pentru care venim și ne naștem în lume; nu pentru a muri, ci pentru a înțelege și a fi părtași Iubirii incomensurabile a lui Dumnezeu față de noi și față de Creația Sa. De aceea venim în lume, nu spre moarte, ci ca și prin moarte să trecem tot spre viață. Dar ce viață? Viața veșnică! Viața de aici, de pe pământ, este doar o anticameră a veșniciei. Din păcate, însă, suntem atât de prinși de lumea de aici și atât de mult ne agățăm de cele materiale, încât pierdem din vedere esențialul. Nemurirea. Ținta adevărată este dincolo.

În continuare, Ierarhul a concentrat atenția credincioșilor asupra monologului interior îngrijorător pe care fariseul îl întreține viguros și satisfăcător cu sinele, într-un act persuasiv de îndreptățire înaintea Dumnezeului Celui viu Care nu are cum să treacă cu vederea un curriculum vitae etic pus la punct cu atâta minuțiozitate. Pericopa evanghelică este o radiografie exactă a lumii noastre, a oamenilor. Dacă ne gândim bine, cu toată smerenia necesară unei astfel de reflecții teologice, în viața noastră suntem pe rând, când farisei, când vameși. Deși Duminica se numește „a vameșului și fariseului”, se începe cu imaginea fariseului care se crede desăvârșit și își judecă aproapele. El vorbește în general despre oameni, dar îl dă exemplu pe vameș – îi era la îndemână. Dar cum își începe rugăciunea? „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”. Oare de câte ori nu-I dăm și noi slavă lui Dumnezeu pentru că nu suntem ca ceilalți oameni? Și ne vedem buni, vrednici, știutori, drepți, incoruptibili. Și pe toți ceilalți îi facem corupți, desfrânați, preadesfrânați, mizerabili, vrednici de stâlpul infamiei. Norocul lumii ăsteia că mai suntem și noi pe aici, pe pământ. Nu așa ne comportăm? E destul să deschidem un ziar sau să ne uităm la un canal de televiziune și vedem că așa stau lucrurile. Care mai de care, ne întrecem să ne lăudăm cât de virtuoși, de puternici și dăruiți suntem. Și vedem în fratele nostru și în sora noastră ce e mai rău pe pământ și vrednic de dispreț. Noroc cu noi, că mai ține Dumnezeu pământul, nu-i așa? Ce înseamnă asta? Fariseism în stare pură. Ne împopoțonăm cu titluri, trăim în triumfalism, inclusiv noi cei care venim la biserică. Socotim că suntem cei mai drepți și că toți ceilalți nu-s vrednici de mântuire; în Rai n-au loc. Importanți suntem noi, care nu suntem ca ceilalți oameni. Toate acestea ne îndreptățesc, oare, înaintea lui Dumnezeu? Asta este oglinda în care ne uităm și ne vedem. Dar nu vedem că toate categoriile pe care le avem în vedere țin doar de lumea trecătoare de aici? Vine marea trecere, dincolo, când toate zorzoanele cad și toate extraordinarele lucruri cu care ne-am închipuit că suntem îmbrăcați pe pământ cad. Asta se întâmplă, dragii mei, pentru că uităm cine suntem de fapt. Credem că dacă ținem legea lui Dumnezeu suntem vrednici de un loc pe podium și o medalie de aur, dacă se poate, la olimpiada de aici, de pe pământ. Dar, e trist, că nu vedem Cine este Dumnezeu, Care ne dă viață și are în Sine înțelesul vieții noastre pe pământ.

În partea de încheiere a cuvântării învățătorești, Preasfinția Sa a vorbit despre ceea ce ne câștigă admirația față de stigmatizatul vameș, în sufletul căruia se oglindește Smerenia dumnezeiască a Marelui Stigmatizat al istoriei omenirii, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Dumnezeu este Smerenie, dragii mei! Da, Dumnezeul Cel Atotputernic, Creatorul Universului, Care face lumea din nimic și ne creează și pe noi, este Smerenia desăvârșită. Cum să nu fie smerenie, când îl creează pe om, știind, în Atotștiința Sa, că omul Îl va trăda și nu va asculta de El; fără a-i aminti de Îngeri, pe care i-a creat înainte de om, deși știa că și dintre aceștia se vor răzvrăti împotriva Lui. Toate acestea, pentru că Dumnezeu este bun, este smerit, pentru că Dumnezeu este cu adevărat liber și, în libertatea deplină a actului creației Sale, creează făpturi raționale, libere ca să aleagă. Iar alegerea mântuitoare este credința în Dumnezeul Cel viu și adevărat, Care este un Dumnezeu smerit! Este Atotputernicul Care creează Universul cu toată măreția Lui, cu puzderia de stele, cu corpuri cerești. Și, pe o mică planetă – văzută din Cosmos ca „planeta albastră” –  trăim și noi oamenii, iar Creatorul Universului vine pe această mărunțică planetă – unde trăiesc niște biete făpturi care, la scară universală, nici măcar ca furnicile nu suntem, ci ca niște făpturi submicroscopice – și Se face Unul dintre noi. Aceasta nu e smerenie? E smerenia desăvârșită! Pentru ce? Ca pe microbul acesta, adică minuscula formă de viață, omul, însă dotat cu rațiune și posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu, să-l salveze din moarte. Asta este smerenia adevărată, nu ce ni se pare nouă că e smerenie. De aceea vameșul – pe care fratele său în umanitate îl vedea ca păcătos – vine și cere mila lui Dumnezeu. Este starea pe care noi trebuie să o avem în legătura cu „Doamne-Doamne”. Pentru că El nu se uită la micimea noastră, ci coboară la nivelul nostru, ăsta mic și păcătos, ca să ia păcatele noastre asupra Lui și să le răstignească pe Cruce, murind din cauza morții noastre, ca să ne învieze prin puterea Sa și să ne dăruiască viața cea veșnică.

La Sfânta Liturghie, Chiriarhul locului a promovat în treapta sacramentală a preoției pe diaconul Dragoș-Ioan Bențe, oferindu-i și hirotesia de duhovnic, în vederea slujirii credincioșilor din Parohia Șimian, Protopopiatul Marghita. De asemenea, Preasfinția Sa l-a hirotonit întru diacon pe tânărul teolog Alexandru-Cristian Dăroni pe seama bisericii cu hramul Sfântul Ioan Teologul și Sfântul Mucenic Fanurie din Parohia Brădet, Protopopiatul Beiuș.

Veșmintele arhierești cu care Chiriarhul a slujit în această Duminică constituie un omagiu adus Episcopilor Oradiei Mari, constând din diferite odăjdii vlădicești moștenite de la iluștrii săi înaintași, începând chiar cu Episcopul-ctitor Roman Ciorogariu, cel dintâi Ierarh al restatornicitei Episcopii a Oradiei, spre bucuria spirituală a credincioșilor Bisericii cu Lună – locul de sălășluire întru așteptarea vieții veșnice a Episcopilor Oradiei: Roman Ciorogariu, Nicolae Popovici și Vasile Coman.

La finele sfintei slujbe, Părintele paroh Teodor-Dinu Cristea a rostit un cuvânt festiv în care, în numele slujitorilor și credincioșilor Bisericii cu Lună, a adresat urări de bine Ierarhului Oradiei, subliniind salba de talanți cu care a fost înzestrat de către Dumnezeu și pe care, cu jertfelnicie și discreție, i-a pus în slujba slujirii lui Hristos și a poporului care-I urmează.

Întru încununarea zilei aniversare, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei a mulțumit preotului paroh și tuturor celor prezenți pentru gândurile frumoase și bucuria de a fi împreună, înălțând, totodată, un gând de profundă recunoștință față de mama Preasfinției Sale, distinsa doamnă Maria Drincec – de fericită amintire –,  căreia, în plan pământesc, îi datorează și îi dedică toate realizările și bucuriile pe care Dumnezeu i le-a îngăduit în această viață. Ierarhul și-a încheiat cuvântul prin îndătinata cântare de „La mulți ani!”, îndreptată către toți cei prezenți în sfântul lăcaș.

pr. Andi-Constantin Bacter