În ziua de 14 septembrie 2014, când întreaga creştinătate prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci, dreptmăritorii creştini din comuna bihoreană Lazuri de Beiuş au avut parte de alese momente de înălţare sufletească, bucurându-se de prezenţa în mijlocul lor a Chiriarhului Oradiei, Preasfinţitul Părinte Sofronie, care a binecuvântat lucrările de restaurare efectuate la străvechea biserică de lemn a parohiei, monument istoric, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh şi a săvârşit Sfânta Liturghie arhierească în noua biserică de zid, ce are ca hram tot praznicul Rusaliilor.

În cadrul Dumnezeieştii Liturghii, după citirea pericopei evanghelice de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Ierarhul Oradiei a rostit un bogat cuvânt de învăţătură în care a arătat importanţa şi măreţia praznicului Înălţării Sfintei Cruci, subliniind legătură dintre răstignirea şi moartea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos şi Învierea Sa din morţi:

„Ziua de astăzi, paisprezece septembrie, praznicul Înălţării Sfintei Cruci, este zi de mare sărbătoare în Biserica Ortodoxă, pretutindeni în lume. În anul acesta, 2014, rânduiala dumnezeiască a făcut ca sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci să fie într-o zi de Duminică, Ziua Domnului, ziua în care Biserica întreagă serbează, ca în fiecare Duminică, Învierea Domnului. Avem, prin urmare, astăzi, îndoit praznic şi, totodată, avem în atenţia noastră duhovnicească, a credinţei noastre, atât Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, cât şi Învierea Sa.”

„Într-adevăr, cele două evenimente mântuitoare sunt strâns legate şi, aşa cum nu putem vorbi despre Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, fără să vorbim şi despre Învierea Sa, tot aşa, nici despre Învierea Sa din morţi, a treia zi, nu putem vorbi despărţind-o de Răstignire.”

„Înfricoşătoare pedeapsă era în vechime răstignirea pe cruce. Înfricoşătoare este pentru noi şi astăzi, cu atât mai mult cu cât aflăm şi vedem, prin mijloacele moderne de comunicare în masă, cum fraţi ai noştri creştini sunt şi în zilele noastre răstigniţi pentru credinţa lor în Hristos Domnul, pentru că refuză să se lepede de credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, ca să devină altceva, respectiv musulmani. De la Mântuitorul Iisus Hristos, însă, răstignirea pe cruce nu mai înseamnă doar moarte, ci înseamnă moarte şi înviere, căci El, Mântuitorul, este Cel dintâi născut din morţi, fiind începutul tuturor, în toate, cum Îl mărturiseşte Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, înaintemergător al nostru în înviere, pentru că El, Mielul lui Dumnezeu, Care a fost răstignit pe Cruce şi a înviat, a deschis cale oricărui om spre înviere. De aceea, de la El începând, toţi care aveau să moară răstigniţi pe cruce cu credinţa în Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi care mor şi în zilele noastre cu această credinţă, mureau şi mor cu nădejdea în înviere, devenind, astfel, martiri ai Bisericii, care se roagă, în veşnicie, pentru mântuirea oamenilor, la Tronul Mielului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos”, a precizat Chiriarhul.

„Dacă omul a rupt legătura cu Dumnezeu, prin neascultarea poruncii dumnezeieşti şi, astfel, s-a rupt de comuniunea de dragoste cu Dumnezeu, şi este vorba de primii oameni, Adam şi Eva, această comuniune de dragoste trebuia refăcută, dar nu oricum şi nu într-un mod exterior, aşa cum s-a întâmplat în istoria umanităţii, fie că ne gândim la istoria ei culturală, şi în special la istoria religioasă a omenirii, fie că ne gândim chiar la poporul cel ales, care a primit Legea.”

„Împăcare exterioară cu Dumnezeu încercau să aducă toate religiile până la Creştinism, ce trebuia să se facă, împăcarea, prin ispăşirea păcatelor. Pentru dobândirea iertării de păcate, de către Dumnezeu dăruită, oamenii au simţit, dintotdeauna, că trebuie să aducă o jertfă, să facă un sacrificiu, şi de aceea, în toate religiile, în centrul împăcării cu divinitatea stătea jertfa, care era şi sângeroasă, iar în unele religii păgâne, cum s-a întâmplat la unele popoare precolumbiene, existau cazuri unde erau jertfiţi oameni, sau în Babilon, unde era temutul zeu Moloh, căruia i se aduceau jertfă copii. Aşadar au fost şi oameni sacrificaţi în vederea împăcării cu Dumnezeu.”

„Şi în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament apar sacrificii umane, dar ca preînchipuire a jertfei Fiului lui Dumnezeu înomenit, Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii. O primă jertfă umană, accidental apărută, şi nu ca împăcare cu Dumnezeu, este cea a lui Abel, ucis de fratele său Cain. Ambii au adus jertfă înaintea lui Dumnezeu, pentru împăcare, jerfa lui Abel fiind bine primită, iar cea a lui Cain nu, pentru că nu era adusă cu inimă curată. Din gelozie, apoi, fratele său Cain îl omoară pe Abel, nu ca să aducă jertfă, dar, cu toate acestea, inconştient, îl jertfeşte pe Abel, îşi omoară fratele. Sângele lui Abel, sângele dreptului, este nimic altceva decât o prefigurare a morţii pe Cruce a Mielului lui Dumnezeu.”

„Apoi, contrariantă pare jertfa pe care este chemat să o aducă Avraam, care îl primeşte pe Dumnezeu sub chipul celor trei îngeri, arătarea Preasfintei Treimi la stejarul din Mamvri, şi care, împreună cu soţia sa Sara, care nu puteau avea copii, la bătrâneţe fiind, Îl primesc pe Dumnezeu, primesc făgăduinţă că vor avea copii şi, într-adevăr, li se naşte un fiu Isaac, al doilea patriarh biblic, pe care Avraam este chemat să îl jertfească şi pe care îl duce să îl sacrifice pe o stâncă. Această stâncă, potrivit tradiţiei rabinice, este stânca din Ierusalim, de pe muntele Sionului, unde astăzi se înalţă Domul stâncii, ce este un loc de închinare al islamului, ridicat peste stânca ce odinioară făcea parte din Templul lui Solomon, şi unde Avraam a fost chemat să-l jertfească, pe acea stâncă, pe acel altar de jertfă, pe fiul său Isaac. Nu se întâmplă aşa pentru că Dumnezeu îl trimite pe îngerul Său să îl oprească pe Avraam şi îi descoperă într-o tufă un berbecuţ cu coarnele încolăcite în crengi, fiind îndemnat să sacrifice acel berbec în locul fiului său.”

„Doar dacă am fi atât de învârtoşaţi cu inima şi molipsiţi de răutatea din lume şi de filosofiile mincinoase, multe dintre ele chiar religioase, nu am vedea că în sacrificiul lui Avraam Dumnezeu vrea, de fapt, nu să Se descopere ca un Dumnezeu răzbunător, ci să arate ce urma să facă El Însuşi pentru noi, oamenii. Avraam nu putea să înţeleagă de ce pe copilul pe care l-a dobândit la bătrâneţe trebuia să îl sacrifice, să îl jertfească lui Dumnezeu şi, totuşi, nu stă nici o clipă pe gânduri, deşi îndurerat, cu inima sfâşiată, ştiind că este poruncă de la Dumnezeu, este gata să îşi sacrifice fiul, pentru că o putere mai mare decât el îl stăpânea, puterea lui Dumnezeu, aceeaşi putere ce îl opreşte de la înfigerea cuţitului în mielul Isaac şi îi arată un alt miel, un berbec tânăr, ca să îl sacrifice.”

„Puterea lui Dumnezeu este cea care ne descoperă şi nouă, celor care credem, că în sacrificiul lui Avraam se ascunde sacrificiul lui Dumnezeu. Cum să nu sufere tatăl când îşi dă fiul spre jertfă. Dumnezeu-Tatăl Însuşi, atunci când L-a dăruit pe Fiul Său, a ştiut că doar cu sacrificiu, doar prin moarte poate să fie învinsă moartea. Astfel, împăcările cu Dumnezeu prezente în toate religiile, jertfele iudeilor de boi, de viţei, de ţapi, de miei, de iezi, de berbeci, toate jertfele cu vărsare de sânge şi, apoi, jertfele şi ofrandele tuturor religiilor sunt doar împăcări exterioare. Trebuia, însă, o împăcare dinlăuntru a omului cu Dumnezeu, de aceea Dumnezeu, potrivit sfatului mai înainte de veci al Preasfintei Treimi, pentru că Dumnezeu ştia că, deşi l-a chemat pe Adam liber, acesta va cădea în păcat, ca Tatăl să Îl trimită pe Fiul în lume să Se facă Om, Adam Cel Nou, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a fi El Mielul de jertfă, sacrificat sângeros pe altar pentru împăcarea din interior a omului, din adâncul firii omeneşti, prin moartea pentru păcatele noastre a Celui fără de păcat, El făcându-Se întru toate asemenea nouă afară de păcat, prin jertfirea pe altarul de jertfă de pe Golgota.”

„Jertfa de pe muntele Moria, unde Avraam a fost chemat să îl jertfească pe fiul său Isaac este prefigurare, deci, a jertfei de pe Golgota, unde, potrivit tradiţiei vechi din Biserică, este îngropat Adam. Muntele Golgota sau Dealul Căpăţânii, cum se numeşte în traducere, pentru că acolo este căpăţâna lui Adam. Iată pentru ce în icoanele cu Răstignirea, sub Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, ridicată pe o moviliţă se vede un craniu, craniul lui Adam. Pe Golgota s-a ridicat altarul de jertfă, nu o piatră pe care să fie jertfit un miel obişnuit, ci altar de jertfă în formă de cruce, Crucea Domnului, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit. Sfânta Cruce este, deci, altarul pe care a fost jertfit Mielul lui Dumnezeu, pe care Şi-a întins mâinile ca să fie răstignite şi în această întindere a mâinilor să cuprindă în îmbrăţişare iubitoare lumea întreagă.”

„Mântuitorul Iisus Hristos pe toţi oamenii îi vrea şi pe toţi îi cheamă, dar nu toţi cred în El. Cei care credem în El, însă, avem şi nădejde la mântuire, căci aşa cum El a înviat, vom învia şi noi, şi credem şi ne străduim, pe parcursul întregii vieţi, să ajungem să ne bucurăm de roadele Învierii Sale. Roade care, însă, nu vin din afară, ci dinlăuntrul firii noastre omeneşti şi, aşa cum El a trecut prin jertfa de pe Cruce, prin moarte spre Înviere, şi noi trebuie, în viaţa noastră, să trecem prin cruce, prin sacrificiu, ca să ajungem să fim împreună cu El, în Împărăţia cerurilor.”

„Unii dintre oameni sunt binecuvântaţi de Dumnezeu să îşi verse sângele pentru credinţa în Hristos, aceştia sunt martirii Bisericii, de la cei din vechime, până la cei apropiaţi de noi, cum a fost Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, Ianache Văcărescu, care au ales mai bine să moară, tăindu-li-se capetele, decât să îşi piardă credinţa, să se lepede de Hristos, şi până la martirii zilelor noastre, fraţii noştri creştin-ortodocşi care sunt omorâţi şi răstigniţi în Siria sau în Irak pentru că nu vor să renunţe la credinţa lor în Domnul nostru Iisus Hristos. Alţi oameni, cea mai mare parte, majoritatea dintre noi, suntem chemaţi să ne răstignim continuu în viaţa noastră egoismul, patimile, să ne ducem fiecare crucea sa, care sunt suferinţele, necazurile, încercările prin care trecem, pe care le simţim în mod dureros, deoarece încă suntem oameni egoişti şi atunci când suferim şi ni se face nedreptate simţim ca pe ceva împotriva vieţii noastre, deşi, prin toate prigonirile, prin toate încercările, prin toate nedreptăţile şi defăimările nu facem altceva decât să răstignim patimile egoiste din noi, pentru ca să moară omul cel vechi al păcatului, Adam cel vechi şi neascultător, şi să învie în noi, odată cu moartea păcatului, Adam cel nou, omul cel nou după chipul lui Hristos, Mântuitorul nostru.”

În cadrul slujbei, Preasfinţitul Părinte Sofronie a hirotonit pe diaconul Bogdan Florian Durgheu în treapta preoţiei pe seama bisericii cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din parohia Şuşturogiu, Protopopiatul Oradea. Noul preot a primit şi hirotesia de duhovnic. De asemenea, părintele paroh Ionel Cosmin Popa a fost hirotesit iconom-stavrofor, pentru rodnica activitate pastoral-misionară şi administrativ-gospodărească desfăşurată în parohie.

Părintele Ioan Nat Balint, Protopopul Beiuşului, Seghiştei şi Şteiului, a rostit un cuvânt de bun venit Ierarhului, mulţumindu-i pentru dragostea părintească pe care o arată neîncetat preoţilor şi credincioşilor din Protopopiatul Beiuş, dar şi a celor din cuprinsul întregii Eparhii a Oradiei. De asemenea, părintele protopop a făcut o scurtă prezentare a istoriei localităţii şi a parohiei Lazuri de Beiuş, subliniind existenţa şi dăinuirea peste veacuri a românilor ortodocşi pe aceste meleaguri, încă din cele mai vechi timpuri.

Parohul Ionel Cosmin Popa, în cuvântul rostit, a mulţumit lui Dumnezeu pentru această zi binecuvântată, a mulţumit Preasfinţitului Părinte Sofronie pentru împărtăşirea binecuvântării arhiereşti credincioşilor şi oficialităţilor centrale şi locale prezente, arătând că distincţia primită este o cinstire oferită tuturor binecredincioşilor creştini din Lazuri de Beiuş. De asemenea, mulţumiri au fost aduse tuturor celor care au contribuit şi au sprijinit lucrările de restaurare a vechii biserici de lemn.

La final, Chiriarhul Oradiei a rostit un cuvânt de binecuvântare în care a felicitat pe părintele paroh pentru aleasa lucrarea pastoral-misionară ce o săvârşeşte, cu multă dăruire şi dinamism. Ierarhul a felicitat şi a mulţumit obştii credincioşilor din Lazuri de Beiuş pentru ataşamentul faţă de Biserica Ortodoxă şi statornicia în dreapta credinţă, dovadă fiind şi străvechea biserică de lemn a satului, ce străjuieşte ca o mărturie peste veacuri a vechimii şi continuităţii credinţei dreptmăritoare, a legii româneşti, a moşilor şi strămoşilor noştri, în pământul binecuvântat la Bihorului.

Localitatea Lazuri de Beiuş este o străveche vatră românească atestată documentar încă din anul 1241, situată în sud-estul judeţului Bihor, în Depresiunea Beiuşului, la poalele Munţilor Codru Moma, la o distanţă de 75 de km de municipiul Oradea şi 12 km de oraşul Ştei.

În sat se păstrează o biserică de lemn, monument istoric, datată de pe la 1650, fiind cea mai veche biserică de lemn existentă din Eparhia Oradiei, care, în perioada 2012-2014, prin grija părintelui paroh Ionel Cosmin Popa şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Bihor, al Direcţiei pentru Cultură Bihor şi al Primăriei din localitate a fost restaurată în interior şi în exterior de către o echipă de specialişti, fiindu-i redată frumuseţea de la începuturi. În interior, s-au făcut intervenţii pentru restaurarea bolţii din pronaos. La exterior, structura turnului a fost consolidată, iar acoperişul a fost schimbat în totalitate cu şindrilă, întregul edificiu fiind tratat cu ulei de in şi cu diferite soluţii ignifuge.

Biserica actuală a satului, de zid, unde sunt săvârşite în mod regulat sfintele slujbe, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, a fost construită între anii 1997-2003, în imediata vecinătate a străvechii biserici de lemn.