Locaţia curentă este: Prima pagină / Știri / Prima zi a Canonului cel Mare la Catedrala Episcopală

Prima zi a Canonului cel Mare la Catedrala Episcopală

Urmând Duminicii în care ne-am adus aminte de izgonirea lui Adam, și implicit a noastră, din Rai, cea dintâi săptămână a Sfântului și Marelui Post al Pătimirilor Domnului are ca și contraforți duhovnicești slujba Pavecerniței Mari în cadrul căreia, în chip solemn, se dă citire Canonului cel Mare, o splendidă, profundă și răscolitoare creație imnografică a Sfântului Ierarh Andrei Cretanul, mistagogul pocăinței, cea mai amplă și complexă rugăciune penitențială a Bisericii.

La fel ca și în ceilalți ani, în prima zi a Postului Păresimilor, luni, 7 martie 2022, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, la lumina smerită și blândă a lumânărilor, a oficiat slujba Pavecerniței Mari cu prima parte a Canonului cel Mare la Catedrala Episcopală Învierea Domnului din Oradea.

La finele sfintei slujbe, pentru adâncirea stării meditative și introspective mijlocite de frumoasa slujire, Chiriarhul Oradiei Mari a rostit un cuvânt de învățătură, spre folosul duhovnicesc al credincioșilor prezenți și spre punerea începutului celui bun al Sfântului Post al Paștilor.

În debutul predicii, Preasfinția Sa a adus în atenția celor prezenți caracterul comunional al postirii, în mod particular al Sfântului și Marelui Post, de care, din câte putem vedea, întreaga lume are mare și imediată nevoie, lume cu care creștinii de astăzi trebuie să se solidarizeze mai mult ca oricând. A venit vremea de postire a întregii Biserici, vreme în care Biserica postește pentru lumea întreagă. Lumea întreagă are nevoie de postire și nu toți oamenii postesc. De aceea Biserica se află în profundă stare de rugăciune și postire pentru toată lumea, pentru cei care nu se mai roagă și pentru cei care nu mai postesc, pentru cei care nu s-au rugat niciodată și n-au postit niciodată. Este de datoria noastră, a creștinilor, ca în vremea în care am intrat să ne rugăm mai mult, să postim după putere, apropiindu-ne de Dumnezeu cel Milostiv și cerându-I ajutorul pentru lumea însetată și îndurerată. Să ne rugăm și să postim pentru toate încercările prin care trece lumea, de la începuturile ei, de când Adam și Eva au ieșit din Rai prin neascultare, și mai cu seamă în ultimii ani, când suntem încercați de boli, de molime, de catastrofe naturale și războaie, prin acestea arătându-ni-se că nu prea ne-am schimbat ca oameni.

Făcând referire la textul evanghelic evocat în cadrul sfintei slujbe (Luca 21, 8-36), unde într-o manieră profetică Domnul ne vorbește despre semnele vremurilor de pe urmă, Ierarhul locului i-a sfătuit pe credincioși să ia aminte la îndemnurile transmise în această pericopă de Domnul Hristos, căci cele descrise de El aduc tot mai mult cu vremurile prin care trecem și noi, astăzi. Numai glasul Lui poate să călăuzează sufletele buimăcite și să mai răzbată prin negura densă a patimilor noastre. Cuvântul Sfintei Evanghelii pe care l-am ascultat acum este ca o icoană a lumii noastre. Exact aceasta se întâmplă astăzi în lume. Căci lumea a ajuns să trăiască astfel de zbateri și dureri, cum trăiește în prezent, pentru că s-a împuținat foarte mult iubirea oamenilor întreolaltă, s-a împuținat dramatic capacitatea de iertare a omului contemporan și nu mai arătăm a fi îngăduitori unii cu alții. Așa am ajuns să urâțim fața pământului și să schimonosim chipul umanității. De aceea, avem nevoie să ne trezim și să ieșim din amorțeală, din indiferență și nepăsare, părăsind grabnic ura, invidia, gelozia, călcând în picioare egoismul care ne desfigurează și nu ne mai îngăduie să vedem frumusețea aproapelui. De aceea, nu avem voie să ne clătinăm, nici să ne tulburăm, ci dimpotrivă. Înțelegând că toate trebuie să se întâmple, mai mult să ne rugăm, mai mult să ne apropiem de Dumnezeu, mai mult să înmulțim fapta cea bună, arătând tuturor că nu suntem creștini numai cu numele, numai declarativ, numai datorită identității moștenite de la înaintași, ci că suntem creștini așa cum așteaptă Domnul nostru Iisus Hristos de la noi, iubindu-ne unii pe alții, îngăduindu-ne și iertându-ne.

Suprapunerea temporală și providențială a Postului cel Mare cu noile provocări prin care trece acum lumea, citind semnele timpului în cheie creștină, excludem fără echivoc sterila coincidență. De aceea, Preasfinția Sa i-a îndemnat pe cei prezenți să se adecveze la timpul liturgic și cel istoric, oferind celor aflați în nevoi rugăciunea sinceră și brațele deschise spre ajutorare grabnică și dezinteresată. Avem ocazia, acum, să înmulțim binele și să ne arătăm solidaritatea noastră umană, dar și prețuirea și dragostea pentru aproapele care suferă! Însă nu avem voie să uităm nicio clipă că pe lângă cei pe care îi vedem pribegi și suferinzi, plecați în surghiun și în bejenie, mai sunt și cei care suferă lângă noi și stau ascunși și uitați, singuri și părăsiți. Poate că nu mai au pe nimeni. Ne au, însă, pe noi, care suntem creștini și care trebuie să ieșim în întâmpinarea fraților noștri și a surorilor noastre, ajutându-i cu ce putem și, mai ales cu rugăciunea, fiind important să conștientizăm cât de important este să ne rugăm împreună. Mai ales că au fost, de curând, vremuri când, din pricina molimei bântuind prin lume și secerând vieți, nu am putut fi împreună. Așa că e mare lucru că Dumnezeu ne-a îngăduit să ajungem în vremurile de acum, chiar dacă omenirea n-a învățat mare lucru nici din molima care ne-a bântuit. Oamenii continuă să se ridice unii împotriva altora, popor asupra altui popor, împărăție peste altă împărăție. Și astăzi, Cain continuă să-l omoare pe Abel.

În încheierea cuvântării, Preasfințitul Părinte Sofronie a adus spre tâlcuire rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care pulsează viguros în mai toate slujbele Bisericii din această perioadă. Văzând toată răutatea lumii, ajungem să înțelegem de ce sunt esențiale pentru noi, mai ales acum, la crepusculul timpului, cuvintele rugăciunii marelui Sfânt și Cuvios al Bisericii Universale, Efrem Sirul sau din Siria, pe care le folosim în slujbele Bisericii și în rugăciunea particulară de acasă, în vremea Sfântului și Marelui Post. În această rugăciune Îi cerem lui Dumnezeu să depărteze de la noi duhul răutății, să alunge de la noi „duhul trândăviei” care ne oprește din urcușul duhovnicesc și ne împiedică lucrările și intențiile cele bune, lăsându-ne indiferenți la suferința lumii. „Duhul grijii de multe”, care ridică bariere în calea apropierii noastre de Dumnezeu, căci în loc să căutăm ce este esențial pentru fiecare, mântuirea, ne pierdem în fleacuri și în lucruri mărunte, căutând să câștigăm comori pe pământ, pe care le fură hoții sau le atacă molia și rugina. Pofta „iubirii de stăpânire”, care face atât rău umanității și este atât de contagioasă, transmițându-se de la popor la popor și de la căpetenie nebună la căpetenie nebună, destul pentru a stârni războaie la scară planetară. Și, în fine, „duhul grăirii în deșert”, de care neamul nostru este atât de stăpânit, mai înainte de a fi poporul care suntem astăzi, înaintașii suferind de dezbinare atât de tare încât mari istorici ai Antichității recunoșteau că, deși numeros, poporul este slab, căci nu este unitate. Toate cele patru duhuri pomenite sunt la fel de periculoase. De aceea, mai ales în vremurile de acum, mai insistent să fim atunci când zicem cuvintele rugăciunii, să nu le zicem din automatism sau pentru frumusețea lor poetică reală, ci pentru că ele descriu starea psihică adevărată a umanității de astăzi, fiecare dintre noi fiind mușcați măcar de unul dintre șerpii cei răi ai trândăviei, ai grijii de multe, ai iubirii de stăpânire sau al grăirii în deșert. Și da, dragii mei, să nu uităm să-I cerem lui Dumnezeu „duhul curăției”, care să curățească prin rugăciune mintea noastră cea întinată, „duhul gândului smerit”, care să ne ajute să nu mai visăm la măriri și la cariere absurde, „duhul răbdării”, care ne îndeamnă ca, așa cum Dumnezeu ne rabdă, să ne răbdăm unii pe alții și să nu ne mai pripim în a critica și în a ne pune bețe în roate, și, în fine, „duhul dragostei”  de care avem atât de mare nevoie ca să supraviețuim în această lume înstrăinată de Dumnezeul Iubirii. La final, ultimele cuvinte ale rugăciunii Sfântului Efrem Sirul sunt o concluzie a sufletului credincios care se roagă: „Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi să văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin!”. O, Doamne, dacă am fi sinceri când ne rugăm, cât de mult bine, pace și înțelegere ar fi pe pământ! Ce ne oprește să ne rugăm cu sinceritate și din adâncul inimii? Doar egoismul nostru. Postul ne ajută să ne lecuim și de el!

Arhid. Andi Constantin Bacter