Sărbătorirea hramului principal la biserica „Sfânta Treime” din Oradea
În cea de a doua zi după sărbătoarea cea mare a Pogorârii Sfântului Duh, conform tradiției Bisericii noastre Autocefale, dreptmăritorii creștini se bucură de praznicul adorării Preasfintei Treimi, o celebrare sfântă care încununează ciclul sărbătorilor perioadei bisericești a Penticostarului, indicându-se și în acest fel Unitatea de nezdruncinat a Preasfintei și de Viață făcătoarei Treimi și învățându-ne pedagogia divină a Tatălui Care încuviințează lucrarea de răscumpărare și restaurare a lumii prin Fiul și cea de desăvârșire și de îndumnezeire în Duhul Sfânt.
Praznicul Preasfintei Treimi din anul acesta, 13 iunie 2022, a fost prilej de mare bucurie duhovnicească pentru credincioșii Parohiei Sfânta Treime din Oradea, căci sărbătorirea hramului principal a fost împodobită și îmbogățită de prezența sfințitoare a Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, care a oficiat Sfânta Liturghie pe altarul de vară, situat lângă lăcașul de închinare al parohiei. Cu această ocazie, precedând dumnezeieștii slujbe, Chiriarhul locului a săvârșit slujba de sfințire a altarului de vară, ungând cu untdelemn sfințit și binecuvântând cu apă sfințită lucrările ce s-au efectuat.
În cadrul Dumnezeieștii Liturghii, Ierarhul Oradiei Mari a rostit un cuvânt de învățătură pornind de la pasajul evanghelic evocat la momentul rânduit (Matei 18, 10-20), fragment în care textul aramaic face trimitere la Urmarea lui Hristos.
În deschiderea predicii, Preasfinția Sa le-a tâlcuit credincioșilor înțelesurile esențiale găzduite de pericopa evanghelică, zăbovind asupra înțelegerii corecte a nuanțelor subtile ale învățăturii de credință. Din fragmentul pe care l-am ascultat adineaori, înțelegem, pe de o parte, cum lucrează Duhul Sfânt în Sfânta Biserică și, de asemenea, înțelegem importanța slujirii preoțești, pentru că din cuvintele Domnului se desprinde preoția sacerdotală, preoția ca și slujire în Biserică, știut fiind că toți cei botezați au preoția universală. Dar preoția sacerdotală au primit-o Sfinții Apostoli și cei peste care ei și-au pus mâinile, prin Taina Hirotoniei, și, de la ei, la generația apostolică, apoi la primii episcopi și preoți și până la sfârșitul veacurilor. În această rânduială specială de slujire Duhul Sfânt lucrează în chip deosebit, aducându-L pe Domnul Hristos, Cel Care iartă păcatele, ca să lucreze prin preoția sacramentală, prin preoția slujitoare din Biserică, asupra poporului lui Dumnezeu pentru dezlegarea păcatelor. Iertarea o dăruiește Dumnezeu, iar dezlegarea o rostesc în mod formal preoții, dar este o lucrare a Duhului Sfânt în Biserică, prin preoția sacerdotală, pentru poporul lui Dumnezeu adunat în rugăciune.
Această preoție harică se exprimă în Biserică și prin dimensiunea ei misionară, de aducere a oamenilor la cunoașterea Adevărului, la cunoașterea dragostei dumnezeiești care culminează cu intervenția directă a lui Dumnezeu în istoria umanității, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De asemenea, în pericopa pe care am ascultat-o ni se vorbește mult despre rostul misionar pe care îl are Biserica aici, pe pământ, anume căutarea celor pierduți, a sufletelor pierdute, a oilor rătăcite. Este vorba despre oaia cea pierdută în căutarea căreia pleacă Însuși Mântuitorul, Păstorul cel veșnic și Mielul lui Dumnezeu, Arhiereul sufletelor noastre, Cel Care îi caută pe cei pierduți pentru ca să-i întoarcă în „staulul” Tatălui, la pășunile cele duhovnicești, pentru moștenirea Împărăției cerurilor. Astfel, înțelegem importanța Bisericii, Mireasa cea de taină a Domnului Iisus Hristos, prin care credincioșii se mântuiesc. Doar acolo unde credincioșii sunt parte a Bisericii, parte a Tradiției Apostolice, unde lucrează preoția în succesiune apostolică, unde adunarea credincioșilor Îl mărturisește pe Domnul Hristos așa cum au făcut-o și cei de dinainte. Nu orice adunare este Biserica! Acolo unde nu este preoție de origine apostolică, nu este Biserica și doar prin iconomia harului Duhului Sfânt, în timpuri cu totul speciale și condiții excepționale, pot apărea anumite căi prin care sunt chemați oamenii la Dumnezeu, însă tot prin legătură cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
După ce le-a explicat celor prezenți cum se motivează caracterul apostolic al preoției sacerdotale din Biserica Ortodoxă, dar și al învățăturii de credință, Episcopul Oradiei i-a îndemnat pe credincioși la cunoașterea propriei credințe și la asumarea cu demnitate și smerenie a binecuvântării de a fi beneficiari ai acestei moșteniri prețioase care, totodată, ne responsabilizează. În Biserica Ortodoxă aflăm garanția mântuirii, în afara Bisericii Ortodoxe Dumnezeu lucrează cum știe El. Nu este al nostru a judeca, ci a ne păstra credința, a o apăra, a ne crește copiii în dreapta credință, ceea ce presupune și catehizarea corespunzătoare, fiindcă nu ajunge să fii botezat în credința ortodoxă și apoi să crești fără să știi nici de rugăciune, nici de viața spirituală a Bisericii, ajungând în situația de a crede în tot felul de povești și alcătuiri lumești, filozofii și învățături străine care n-au nimic în comun cu Biserica. Omul care își găsește resursele de supraviețuire, de trăire în lumea de aici, pe baza învățăturilor străine, nu are cum să fie permeabil lucrării harului Duhului Sfânt. De aici importanța cunoașterii învățăturii ortodoxe.
Asumarea deplină și organică a etosului creștin se realizează cel mai bine în sânul familiilor binecredincioase, veritabile Biserici în miniatură, care-și cresc copiii într-o coordonare temeinică, în frică de Dumnezeu și cu atenție deosebită la felul în care aceștia interacționează cu spațiul văzut și nevăzut al Bisericii, pentru o sedimentare sănătoasă a învățăturii creștine. Învățătura de credință ortodoxă se deprinde din fragedă pruncie și nu doar în familie, ci și de la biserică, unde părinții au datoria să își aducă copii, căci trebuie aduși de mici la biserică sau în preajma sfântului lăcaș, chiar dacă fac gălăgie, pe măsură ce cresc obișnuindu-se să fie prezenți la Sfânta Liturghie. Chiar dacă este greu, pe măsură ce cresc, în Duminici și sărbători nu-i lăsați să meargă în excursii, la distracție, ci trebuie aduși la biserică și învățați de mici, pe nemâncate, nu cu micul dejun luat și apoi aduși să se împărtășească. Astfel, copilul învață să stea la biserică și să asculte cântările Sfintei Liturghii, care sunt un adevărat manual de teologie dogmatică. Dumincă de Duminică, ascultând Sfânta Liturghie și Evanghelia, sufletul copilului se apropie de Dumnezeu și începe să înțeleagă ceea ce primește ca învățătură de credință acasă. Apoi, urmează în clasa întâi, când începe școala și predarea Religiei, să învețe în mod articulat și consecvent tot ceea ce este necesar să cunoască un creștin ortodox.
În acest fel, cunoscând și înțelegând credința ortodoxă, ajungem să ne cunoaștem istoria și ne situăm în în deplină armonie cu propria identitate culturală, învățătura dreptmăritoare fiind parte integrantă a fibrei noastre spirituale și naționale. Să nu uităm niciodată că noi suntem ortodocși români, iar nu ortodocși ruși sau greci. Mimetismul cultural, inclusiv din perspectivă spirituală, este tot atât de periculos ca orice alt mimetism. Nu trebuie să-i copiem pe alții, admirându-i că ar avea cumva o cultură superioară. Nu este cultura rusă, deși e mare, cu nimic superioară culturii românești. Iar cultura greacă, cu adevărat bogată, este a noastră, dar doar în parte, câtă moștenire din cultura elenistică și, mai ales, cea bizantină avem. Dar noi, ca români, după expresia genială a lui Nicolae Iorga, „Bizanțul de după Bizanț”, suntem moștenitori ai tradiției Imperiului Bizantin, ai artei bizantine și a tot ceea ce înseamnă tezaurul cultural bizantin. Avem atâta cultură bizantină și slavă în sufletul poporului nostru câtă am moștenit de la înaintași, dar trebuie să ne cunoaștem locul în istorie și să înțelegem că nu este nevoie de mimetism cultural, pentru că avem valorile proprii pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, dar pe care nu le cunoaștem destul. De ce? Pentru că nu ne interesăm să citim despre ele, să le îndrăgim, să le apărăm și, mai ales, să le transmitem mai departe copiilor.
Încheind cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a pus în inimile celor prezenți îndemnul de a apăra valorile spirituale care mențin unitatea neamului românesc. Dragii mei, în zilele acestea trăim în libertate. De aceea, avem responsabilitatea de a apăra ora de Religie și de a ne apăra societatea împotriva tendințelor neomarxiste, la fel de periculoase ca și comunismul ideologic de odinioară. Pericolul n-a trecut întru totul. Acum, în democrație, se poate întoarce prin libera alegere. Noi, însă, nu avem voie să ne tulburăm, dar trebuie să chemăm mai intens în rugăciune ajutorul lui Dumnezeu, să ne rugăm să-i ferească pe cei care vin după noi de ororile prin care am trecut și de alte orori pe care le vedem că se întâmplă în jurul nostru, în vecinătatea noastră.
La sfârșitul programului liturgic, Părintele paroh Emilian-Gabriel Susan a rostit un cuvânt festiv, aducând mulțumiri Preasfintei Treimi pentru frumoasa zi de hram și pentru bucuria de a-l avea în mijlocul comunității pe Chiriarhul acestor locuri. Ca semn de aleasă recunoștință pentru părinteasca purtare de grijă și rugăciunea de toată vremea, preotul paroh a oferit în dar Ierarhului Oradiei icoana hramului bisericii parohiale, în care, de-a dreapta și de-a stânga Preasfintei Treimi, sunt închipuiți Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei și Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie.
În cele ce au urmat, Preasfințitul Părinte Sofronie a mulțumit preotului paroh și enoriașilor pentru primirea călduroasă și pentru bucuria de a fi alături în rugăciune sfântă, aducând aleasă și solemnă închinare Preasfintei Treimi, mulțumindu-I pentru toate binecuvântările pe care le-a revărsat asupra noastră pe întreg parcursul vieții.
Arhid. Andi Constantin Bacter