† SOFRONIE

Din darul lui Dumnezeu Episcop Ortodox Român al Oradiei, cucernicului cler, cuviosului cin monahal și evlaviosului popor al Celui Preaînalt, „Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 1, 3), iar de la noi arhierești binecuvântări!

„Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii. Cine mărturisește că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el și el în Dumnezeu. Și noi am cunoscut și am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire, și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el.” (I Ioan 4, 14-16)

Iubit cler și popor al lui Dumnezeu,

„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), din iubire creează, din iubire nu ne lasă, nu ne părăsește, ne cheamă la viață și încă viață veșnică: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). El este Creatorul lumii, îngerilor, omului. „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1, 1), prin Cuvântul Său și cu Duhul Care „Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Cuvântul, Logosul este împreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul. Cuvântul era la început și toate prin El s-au făcut, cum ne binevestește Ucenicul iubit încă din Prologul Evangheliei pe care ne-a transmis-o, așa cum mărturisește și Marele Pavel, că „întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El” (Coloseni 1, 16), pentru că „El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate” (Coloseni 1, 17). El este chipul ipostasului Tatălui, „Fiul iubirii Sale” (Coloseni 1, 13), „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15). Potrivit sfatului lui Dumnezeu, descoperit în cartea Facerii, omul este creat după chipul lui Dumnezeu.

Dumnezeu, din iubire, dăruiește viață omului. În Cartea Înțelepciunii lui Solomon, ni se destăinuie că „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune” (2, 23), l-a făcut după chipul Său din veci, pentru că „El a zidit toate lucrurile spre viață”      (1, 14), iar nu spre moarte. Moartea nu este opera lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este al morții, ci El dă viață, din invidia diavolului „moartea a intrat în lume” (2, 24), „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu Se bucură de pieirea celor vii” (1, 13). Din invidia îngerului căzut, omul cade în neascultare, ceea ce atrage după sine păcatul și fructul amar al despărțirii de Viață, moartea. Numai că Dumnezeul cel Viu, Viața vrea să-l izbăvească pe cel zidit după chipul Său, de moarte, vrea să-l mântuiască și „întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem” (I Ioan 4, 9). Cuvântul veșnic al Tatălui, Fiul lui Dumnezeu, este trimis de Tatăl în lume să Se facă om, în toate asemenea nouă, afară de păcat, prin lucrarea Duhului Sfânt. „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). Fiul lui Dumnezeu Se înomenește ca pe om, prin lucrarea Duhului să-l îndumnezeiască prin har, pentru ca să primim „mari și prețioase făgăduințe”, prin care să ajungem „părtași dumnezeieștii firi”, după cuvântul Verhovnicului soborului apostolic (II Petru 1, 4).

Tatăl Îl trimite pe Fiul să Se facă frate cu noi, în toate asemenea nouă afară de păcat, Unul dintre noi, ca pe noi să ne înfieze prin lucrarea harului Duhului Sfânt, să devenim fiii lui Dumnezeu, fii adoptivi ai Tatălui, împăcându-ne cu Tatăl nostru Cel din ceruri, „Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos”      (II Corinteni 5, 18), „împăcând lumea cu Sine Însuși, nesocotindu-le greșelile lor și punând în noi cuvântul împăcării” (II Corinteni 5, 19). Împăcarea ne-o aduce în dar Fiul trimis de Tatăl prin Duhul, prin jertfirea Fiului dumnezeiesc înomenit pentru noi oamenii și a noastră mântuire, a Celui Care „n-a cunoscut păcatul”, dar Părintele Său și al nostru Tată ceresc „L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim întru El dreptatea lui Dumnezeu” (II Corinteni 5, 21), după propria Lui mărturie: „Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12, 32). De aceea, „orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu. Și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ați auzit că vine, și acum este chiar în lume”   (I Ioan 4, 2-3), dar „mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (I Ioan 4, 4), pentru că și noi, nevrednicii, suntem ceea ce suntem, după mărturisirea Apostolului neamurilor, „prin harul lui Dumnezeu” și „harul Lui... n-a fost în zadar”, deși nu ne revine nicio cinste, toate ostenelile împlinite fiind prin harul lui Dumnezeu lucrând în noi și prin noi (cf. I Corinteni 5, 10). Viața oamenilor și a lumii vine în lume ca omul să aibă viață și din belșug să o aibă, viața veșnică împreună cu Dumnezeu, în comuniunea de dragoste a Preasfintei Treimi. Asta vestim celor ce sunt aproape de credință, în Biserică și celor ce sunt departe de credință, înstrăinați de Biserică, Evanghelia, adică Buna Vestire a nașterii Mântuitorului. Ne îndeamnă, ne silește, ne obligă s-o facem „dragostea lui Hristos” care „ne stăpânește pe noi” (II Corinteni 5, 14), să-L facem cunoscut pe Cel ce a venit în lumea noastră ca toți să aibă viață și din belșug să o aibă.

Iubiți fii ai nădejdii,

Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul veșnic al Tatălui, Unul-Născut din veci, Hristos, „chipul lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 4), Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumina lumii, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, la plinirea vremii, vine în lume chip de rob luând să lumineze „în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos” (II Corinteni 4, 6). Cuvântul, Plinirea Legii și a proorocilor Se face Fiul Omului născându-Se din Fecioara Preacurată, Născătoarea de Dumnezeu, Pururea Fecioara, Templul lui Dumnezeu Cel Neîncăput și Nefăcut de mână, Biserica însuflețită a Celui Preaînalt, Maica Domnului și Maica Bisericii, Maica noastră duhovnicească. „După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei 1, 1-2). Din Noua Evă Își ia firea omenească și Se naște Noul Adam, Unul dintre noi, la fel ca noi afară de păcat, pentru că „a împărățit moartea de la Adam până la Moise și peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greșelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină” (Romani 5, 14), adică al Noului Adam, „Cuvântul vieții” (I Ioan 1, 1). „Și Viața S-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și S-a arătat nouă”  (I Ioan 1, 2), ca și în noi să se împlinească rugăciunea arhierească de la Cina de despărțire, Cina cea de taină: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24). Pe Cuvântul veșnic al Tatălui, pe Cel Unul-Născut din veci Îl trimite la noi Părintele ceresc, Care ne spune și nouă, la fel ca Apostolilor celor trei de pe Tabor, sub adumbrirea norului: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați” (Marcu 9, 7)! Și El Însuși Se apropie de noi, chemându-ne la Sine. „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 28-30).

Cel blând și smerit Se întrupează, „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Cel blând și smerit cu inima este ținut în brațe de Maica noastră duhovnicească, Cel ce stă pe heruvimi și este neîncetat lăudat de serafimi și de toată puterea îngerească închinat, Domnul slavei stă în brațele Maicii Sale; păstorii, anunțați de corurile angelice, se închină Mielului în brațele Fecioarei, Păstorului Celui mare al sufletelor noastre Care vine în căutarea oii pierdute spre a o aduce în staulul Tatălui; magii, pruncii chaldeilor, înțelepții Persiei, Indiei și Abisiniei, craii perșilor și etiopienilor, închinătorii la foc se închină Focului dumnezeirii Care Se arată în trup, recunoscându-L ca Domn și Împărat universal pe Cel despre Care Marele Pavel mărturie aduce că „întru El locuiește, trupește, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Craii de la Răsărit se apropie de Răsăritul Cel de Sus și vin spre Fecioara Maică, se apropie de Rugul cel nears fără să se ardă ca să Îl contemple pe Cel ce este Focul nematerial învestmântat în trupul luat din Fecioara. „Cel ce este” (Ieșirea 3, 14) Se descoperă. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). El este Focul viu venit pe pământ, Care arde și nu consumă, Focul din Cer Care arde spinii tuturor păcatelor, pentru numele Căruia iertate ne-au fost păcatele (cf. I Ioan 2, 12) și chiar „dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1), Lumina Care strălucește, Steaua dimineții, Lumina neapusă, Lumina orbitoare Care nu distruge, ci luminează pe tot omul care vine în lume, Pâinea Care Se coboară din Cer în Mitrasul Fecioarei Curate, încălzește inimile, mângâie duhovnicește, purifică, îndumnezeiește, curățește, luminează, sfințește prin taina lucrării Duhului asupra inimii, sufletului, vieții omului.

Atotputernicul Se smerește „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7), Se înstrăinează, iar Dreptul Iosif, tatăl adoptiv al Celui prin Care Tatăl Cel din Ceruri ne primește pe noi fii adoptivi, Îl duce pe Prunc și pe Maica Lui în pământul Egiptului, la porunca îngerului Domnului (cf. Matei 2, 13), în exil, pe Cel ce S-a coborât din Cer pentru noi, cei exilați din Paradis din neascultare, ca prin ascultarea Lui desăvârșită de voia Tatălui, a Celui ce „S-a deșertat pe Sine” (Filipeni 2, 7), să ne scoată din robia păcatului. Pământul antic al idolatriei și închinării la soare Îl vede pe Soarele dreptății, pustiul se întâlnește cu Cel Care S-a coborât în pustia inimilor omenești să o înrâureze cu Apa cea vie și Care va însufleți pustiul cu cohorte de noi chipuri îngerești înstrăinate de lumea păcatelor, de Egiptul spiritual, înduhovnicind deșertul egiptean; Isvorul vieții vine la cel înstrăinat ca Un Străin ca să adape pământul însetat, pustiit și ars de păcat, coboară în peștera și întunericul, în frigul glacial din sufletul omului căzut ca să-l umple de viață, să-i surpe idolii, pruncii de piatră ai egoismului, prefăcând tainic, prin lucrarea harului Duhului Sfânt, inima omului în altar Domnului, pe care să Se aducă jertfă bineplăcută, nesângeroasă, liturghie de taină, prin Duhul Care „vine în ajutorul slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). „Și avem comoara aceasta în vase de lut ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu, și nu de la noi” (II Corinteni 4, 7), comoară de mult preț în vase de lut prăbușind uriașii cu picioare de lut ai minciunii, înșelăciunii, morții, pentru ca „viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (II Corinteni 4, 11), „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoiește din zi în zi” (II Corinteni 4, 16), bineștiind că „cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” (II Corinteni 4, 18), iar „vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26). „Unde este, moarte, biruința ta? Unde-ți sunt chinurile tale?” (Osea 13, 14); pentru care „să dăm mulțumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 15, 57)! „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos” (Romani 8, 35)? „Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Cinstiți vestitori ai milei Celui Preaînalt,

Înțelegând taina cea din veac ascunsă și de  îngeri neștiută, să ne înstrăinăm de lumea păcatului, urmând îndemnului paulin: „să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Romani 1, 2), înțelegând că vremea este a face lucrarea Domnului, Mielul și Păstorul, Marele Preot, Arhiereul sufletelor noastre și Jertfa, Mirele și Capul Bisericii, Împăratul împăraților, Conducătorul Corabiei, Comandantul Navei mântuirii, Stăpânul Universului, Cel ce are toată puterea, Căruia se închină cele cerești și cele pământești și cele de dedesubt, fără de Care nu putem face nimic, El ne cheamă să-I slujim și ne trimite în lume vestitori, apostoli, soli, ambasadori ai harului Bunei Vestiri, misionari ai Evangheliei păcii, Capul Trupului Său mistic Biserica, ceea ce a înțeles Saul în drumul Damascului într-o clipă și va exprima magistral în epistolele sale, când „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Și, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă” (Faptele Sfinților Apostoli 9, 3-5). Și o mărturisește apoi neobosit: „El este Capul trupului, al Bisericii; El este Începutul, Întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Coloseni 1, 18), arătând că Tatăl „L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 22-23), iar despre noi: „voi sunteți trupul lui Hristos”         (I Corinteni 12, 27), El fiind Păstorul turmei cuvântătoare și Mirele Miresei imperiale, taina voii lui Dumnezeu, descoperită nouă „cum hotărâse în Sine mai înainte” (Efeseni 1, 9), prin iconomia divină a „tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos” (Efeseni 3, 9), anume nunta mistică dintre Hristos și Biserică, cununia cea de taină, legătura nupțială dintre Hristos Mirele și Capul Bisericii și Biserica, Mireasa și Trupul Domnului: „taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32).

Cel ce vine și Se naște din Născătoarea de Dumnezeu este Arhiereul poporului sacerdotal al lui Dumnezeu, chemat și trimis să slujească întregii umanități și lumii așezate de Tatăl și de Fiul și de Duhul la dispoziția și în responsabilitatea oferite în dar celui cinstit ca și cunună a creației, dar care a căzut, chemat acum la mântuire prin propovăduirea apostolică și diacronic, în istorie, prin succesiunea apostolică, prin preoția slujitoare, sacramentală, dar și prin slujirea preoțească, sacerdoțiul universal al poporului lui Dumnezeu, al Legii celei noi, neamul sfânt, preoție împărătească, prin Arhiereul Care „are o preoție netrecătoare” (Evrei 7, 24), veșnică, „sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7, 26), Care ne zidește „drept casă duhovnicească, preoție sfântă” (I Petru 2, 5), prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt în Biserică, prefăcându-ne în „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”, ca să vestim „în lume bunătățile Celui ce” ne-a chemat „din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9), „poporul lui Dumnezeu” (I Petru 2, 10). Astfel, prin preoția slujitoare, sacerdotală, prin preoțime, prin preoți, Hristos Marele Preot, Hristos-Arhiereul cel veșnic este tainic prezent, sacramental, pentru a-Și sluji poporul, iar prin preoția universală, prin sacerdoțiul universal dăruit Bisericii de Mirele și Arhiereul ei veșnic, credincioșii au preoție împărătească și profetică pentru lumea întreagă, pentru omenirea în întregul ei! Când cineva botează în numele Preasfintei Treimi, la porunca Mântuitorului, Hristos Domnul Însuși botează, născându-l din nou, din apă și din Duh, pe cel botezat, îngropându-Se și înviind împreună cu noul creștin prin taina Sfântului Botez, iar când sunt citite Scripturile în Biserică Hristos Însuși vorbește și, la vremea Euharistiei, El Însuși Se jertfește și Se aduce pe Sine, aduce Jertfa și Se aduce, primește și Se împarte. Slujirea în Biserică decurge din slujirea lui Hristos Marele Preot! Preoția își are originea, isvorul, rădăcina în Hristos! Nu există rivalitate, concurență între preoția împărătească și slujirea preoțească, între sacerdoțiul regal, împărătesc al credincioșilor creștini și slujirea sacerdotală, a sfințiților slujitori în „Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15).

În virtutea celor amintite, mai ales în starea gravă de derivă, de criză profundă în care se află omenirea, suferindă deja de prea multă vreme, ne revine tuturor misiunea nobilă, globală, prin excelență apostolică, de a propovădui Evanghelia păcii la toată făptura, până la marginile pământului, la toate popoarele și semințiile, limbile și idiomurile, rasele și culturile, generațiile și vârstele, tuturor oamenilor, ambasadori ai lui Hristos devenind, ca viața noastră, „ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3) să devină predică apostolică, fără vreun mesaj propriu, căci nu propovăduim o evanghelie personală, nu ne vestim pe noi, ci lucrând în numele lui Hristos Iisus Domnul și vestind Evanghelia Cuvântului vieții întrupat din Născătoarea de Dumnezeu, fiindu-I martori „până la marginea pământului” (Fapte 1, 8), „împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9), ca tot cel ce crede să se boteze în numele Preasfintei Treimi spre mântuire. Responsabilitatea apostolatului ne revine, prin urmare, și nouă, generației actuale, în pofida scăderilor și neajunsurilor noastre, a neputințelor și greșelilor, prin prefacerea, schimbarea, transfigurarea vieții noastre, sub adumbrirea harului Duhului Sfânt, de a vesti neobosit și cu bucurie Evanghelia păcii, soli ai bunătății Celui ce a cercetat pe poporul Său, a venit să Se facă Om, să vindece toată boala și neputința, să răstignească păcatul, să nimicească păcatele oamenilor, să biruiască moartea cu moartea Sa infamă, să dăruiască învierea cu Învierea Sa, a Celui Întâinăscut din morți, „Domnul împăraților pământului... Care ne iubește și ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre prin sângele Său și ne-a făcut pe noi împărăție, preoți ai lui Dumnezeu și Tatăl Său” (Apocalipsa 1, 5-6), Care a desființat moartea „și va șterge orice lacrimă... și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 4), Viața lumii, venit în lume să ne aducă în dar, prin Duhul, viața veșnică, împăcarea cu Tatăl, potrivit făgăduinței Sale: „cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan 5, 24). Și până când ne vom adăuga celor ascunși deja în inima lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să primim mângâierea deplină și încredințarea de care avem și noi și întreaga planetă atâta nevoie: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28, 20).

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și

dragostea lui Dumnezeu și

împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!”

(II Corinteni 13, 13)

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor

și umil rugător la Tronul Celui Preaînalt Domn,

† Sofronie

smeritul între arhierei

al Oradiei

Dată în Cetatea episcopală ortodoxă din Oradea la serbarea cea mare a Nașterii după trup a Fiului lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în Anul Domnului 2022, care a stat sub semnul rugăciunii neîncetate, de mare trebuință pentru omenirea suferindă și muribundă, însetată după ajutorul de Sus.