Locaţia curentă este: Prima pagină / Știri / Scrisoare Pastorală la Învierea Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos

Scrisoare Pastorală la Învierea Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos

† SOFRONIE

 Din darul lui Dumnezeu

Episcop Ortodox Român al Oradiei

 

Preacuvioșilor și Preacucernicilor Părinți, Preacuvioaselor Maici și iubitorului de Hristos popor al lui Dumnezeu din întinsul Eparhiei Oradiei, har, binecuvântare și pace de la Dumnezeu-Tatăl și de la Fiul și Cuvântul înomenit al Tatălui ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, Întâiulnăscut din morți, iar de la noi, îmbrățișare sfântă și prețuire netrecătoare în Duhul Sfânt Dumnezeu!

 

Preaiubit cler și popor,

 

Hristos a înviat!

 

Ziua cea mare și luminată a sărbătorii sărbătorilor ne răsare și acum, astăzi, aducând bucuria pascală și nebiruita nădejde în biruința deplină și finală asupra morții noastre. Sărbătoarea luminii prin excelență țâșnește din adâncul Sfântului Mormânt de la Ierusalim, golit de trupul Celui Care a înviat a treia zi din morți, invadând sufletele noastre și lumea întreagă cu nepământeană strălucire, într-o explozie de splendoare și pregustare a Zilei celei Mari care se apropie, cuprinzând în dragostea smerită a Celui mort pe Sfânta Cruce și înviat din mormânt umanitatea răstignită de propriile-i păcate. Lumină necreată strălucind în întunericul omului căzut pentru a-l ridica din dar de Sus, prin pironirea pe lemn a Crucificatului ce Și-a luat asupră-Și păcatul omului, murind pentru noi, cei mulți și păcătoși, El, Cel fără de păcat, împovărat cu păcatul lumii, Fiul Omului, pentru ca să ne ofere gratuit izbăvirea, făcându-ne părtași tainei morții și învierii Sale, Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu înomenit, Cuvântul veșnic al Tatălui ceresc, „lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).

Praznicul Împăratului vieții risipește întunericul lumii, făcând loc luminii celei mari, luminii neînserate, line, pascale, necreate, lumina Învierii, lumina vieții, lumina lui Hristos luminând tuturor, lumina care „luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). În noaptea pascală, invitați de sfințiții slujitori să venim și să primim lumină, vedem duhovnicește și trupește, cu ochii, că „întunericul se duce și lumina cea adevărată începe să răsară” (I Ioan 2, 8), lumina materială, a mulțimii nesfârșite de lumânări pascale dezvăluind, simbolic și mistic, perspectiva întrezăririi luminii sfinte, necreate, prin credința în Cel Întâinăscut din morți, „lumina lumii” care a venit în lume, după cum Însuși mărturisește, „ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12, 46), „Lumină a lumii” (Ioan 9, 5): „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Splendoarea neîmpuținată și neatinsă a Fiului lui Dumnezeu înomenit, răstignit și înviat luminează acum și întunericul nostru, noaptea din inimile noastre, cu bucurie pascală desăvârșită, darul lui Dumnezeu Atotputernicul, Care „a zis: «Strălucească din întuneric lumina»-, El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos” (II Corinteni 4, 6).

În lumina Învierii, de-abia acum, putem să ne apropiem de înțelesurile adânci ale venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu, ale înomenirii Cuvântului veșnic al Tatălui, Lumina lumii, Care Și-a luat firea noastră omenească, în toate asemenea nouă, afară de păcat, unind-o cu firea dumnezeiască, fără schimbare și fără amestecarea celor două firi, neîmpărțit și nedespărțit, în Ipostasul unic al Cuvântului veșnic al Tatălui ceresc, Cel Care „S-a făcut trup” (Ioan 1, 14), prin Care toate „s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), prin Care Dumnezeu a creat lumea, inclusiv lumina creată. „Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» și a fost lumină” (Facere 1, 3). El este Domnul, Cel lăudat și binecuvântat de cel ce avea să se învrednicească a-I fi strămoș după trup, din seminția căruia avea să-Și ia firea omenească, prin zămislire fără sămânță și nașterea minunată din Pururea Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu, anume Psalmistul și Regele biblic David, care-L preamărește cu sufletu-i pe Cel Preaînalt: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! Întru strălucire și în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină” (Psalmul 103, 1-2).

Cel ce Își ia firea omenească Își arată, însă, și slava Sa, lumina-I necreată, cum mărturisesc cei ce au fost aleși dintre învățăcei, mai înainte de pătimirile Sale pentru noi, oamenii și a noastră mântuire, Petru, Iacov și Ioan, „fratele lui” (Matei 17, 1), dar cărora le poruncește: „Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morți” (Matei 17, 9), ceea ce ucenicii și împlinesc, scriind ulterior mărturia lor prețioasă: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”, potrivit Apostolului Iubirii, Ioan, în prologul Evangheliei sale (Ioan 1, 14), precum și cealaltă adeverire, adusă de Corifeul Colegiului Apostolic, Petru, prin cea de-a doua Epistolă Sobornicească: „noi v-am adus la cunoștință puterea Domnului nostru Iisus Hristos și venirea Lui nu luându-ne după basme meșteșugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noștri” (II Petru 1, 16), după cum relatează și Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa: „iar Petru și cei ce erau cu el erau îngreuiați de somn; și deșteptându-se, au văzut slava Lui” (Luca 9, 32). Arătarea luminii necreate a Domnului pe Muntele Taborului era pregătirea tainică a discipolilor pentru momentele dramatice ce vor urma, dar și splendida arătare a slavei Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut Fiul Omului și „S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), „strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3), strălucire care se petrece, destăinuie al treilea Evanghelist sinoptic, Luca, la vremea rugăciunii pe Tabor: „pe când Se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea Lui, albă strălucind” (Luca 9, 29). Pregătirea pentru marea întâlnire cu Lumina, ridicarea din morți, risipirea întunericului morții prin strălucirea luminii necreate a Celui Întâinăscut din morți, lumina Învierii, lumina lui Hristos luminând tuturor!

 

Neobosiți mărturisitori ai Învierii,

 

Lumina nestinsă, aurorală, neapusă, pascală ne ajută și ne întărește în credința neabătută că „Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia și pe noi cu Iisus și ne va înfățișa împreună cu voi” (II Corinteni 4, 14). Biruința asupra întunericului și a morții vine din darul Preamilostivului Dumnezeu încă din viața de aici, în trup, spre nădejdea vieții viitoare, în lumina Învierii, arătându-se în smerita noastră făptură omenească, îndeosebi în ampla respirație a Bisericii, în care, prin Taina Sfântului Botez, suntem incorporați mistic, prin părtășia tainică la moartea și învierea Mântuitorului, prin lucrarea minunată în noi a Duhului Sfânt Mângâietorul, Care înnoiește viața noastră, curățindu-ne de toată întinarea, conștienți fiind, dimpreună cu Marele Pavel, Apostolul neamurilor, că „avem comoara aceasta în vase de lut ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu, și nu de la noi” (II Corinteni 4, 7). Astfel, în făptura de lut, în trup fiind și în lume, suntem, noi, creștinii, purtătorii darului de Sus, păstrători ai comorii și luminii pascale, fii ai nădejdii și soli pe pământ ai bunătății lui Dumnezeu Atotstăpânitorul în chiar mijlocul întunericului infernal în care a ajuns omul contemporan și planeta sa. Având în noi și cu noi semnele morții și noaptea înfricoșătoare, dar, prin ajutorul sublim al Duhului Adevărului, primind și bunelevestiri ale Învierii și sămânța biruitoare a luminii pascale în întunericul și noaptea din suflete și din lume, „purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru” (II Corinteni 4, 10). Pentru că, da, „Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea Sa” (I Corinteni 6, 14).

Lumina sfântă a Învierii urmează, însă, să nu uităm, întunericului înfricoșător al morții. Moartea, accidentul nefericit, dar, de la căderea Protopărinților, inevitabil, cu tot cortegiul ei funebru, melancolic, funest și macabru, a fost și rămâne, pentru bietul om, un mister cutremurător, grozav, o realitate de temut. Numai că Dumnezeu nu este și nu rămâne indiferent la tragedia umană. Alege să-Și sacrifice Fiul pentru salvarea noastră. Adevărata măreție divină, suprema arătare a atotputerniciei Sale, a Dumnezeului Celui Viu, este smerenia-I extremă, umilința desăvârșită, mistica nuntire cu moartea noastră, coborârea în întunericul iadului, pentru maxima strălucire a luminii necreate și risipirea puterilor sumbre și întunecate, odată cu ivirea zorilor Învierii, aurora Împărăției celeste. Din iad, din cumplita întunecare ne pescuiește pe noi Domnul, ne înnobilează, făcându-Se El părtaș firii noastre și, implicit, morții, dar, pentru că moartea nu are nicio putere asupra Unuia Singurul fără de păcat, nici nu-L poate ține captiv, așa că, El învinge dușmanul cel de pe urmă, smulgându-ne, prin credința în El și în Sfânta-I Înviere, din ghearele morții și ale infernului, părtași făcându-ne Învierii Sale, acum în oglindă, în Ziua cea Mare aievea, prin învierea trupurilor noastre muritoare. Până atunci, înțelegând cele ce se petrec în viața trecătoare de aici și în lumea dimprejur, avem încredințarea că „pururea noi cei vii suntem dați spre moarte pentru Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (II Corinteni 4, 11).

Învierea, așadar, începe din mormânt. Lumina Învierii lui Hristos Domnul izbucnește din Sfântul Mormânt. Sărbătoarea începe noaptea, prin strălucirea luminii. Pentru că, mai înainte de lumină a fost întuneric, înaintea Învierii Mântuitorului a fost răstignirea și moartea Domnului pe Cruce și pogorârea Sfântului Său Trup în Sfântul Mormânt de Viață primitor. Întuneric la Sfânta Cruce, lumină în noaptea pascală a Învierii. Întuneric înfricoșător și sumbru urmat de lumină strălucitoare și splendidă, necreată, isvor de viață veșnică. Dar așa trebuia să se întâmple, Paharul nupțial al Mirelui Bisericii era, de fapt, Potirul pătimirilor Sale, cu Scump Sângele Său izbăvitor curățind, spălând păcatele noastre, ale oamenilor. Așa s-a întâmplat în înfiorătoarele ceasuri ale Răstignirii, mai înainte ca Domnul să-Și dea duhul: „de la ceasul al șaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea” (Matei 27, 45). Iar după ce a murit Iisus Hristos Domnul pe cruce, priveliștea s-a făcut și mai înspăimântătoare: „catapeteasma templului s-a sfâșiat în două de sus până jos, și pământul s-a cutremurat, și pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat, și ieșind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora. Iar sutașul și cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul și cele întâmplate, s-au înfricoșat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta” (Matei 27, 51-54)! Se poate vedea lesne că cei adormiți se ridică din morminte și intră în cetate abia „după învierea Lui” (Matei 27, 53).

Dar tot cortegiul nemaivăzut și nemaiîntâlnit de fenomene stranii și tulburătoare fusese deja vestit mai dinainte de către Profeți. O spune răspicat Amos: „pământul nu se va zbuciuma și toți locuitorii nu vor fi cuprinși de jale? Se va înălța ca Nilul pe de-a întregul, se va învolbura și va descrește ca fluviul cel din Egipt. Iar în ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi apune soarele în miezul zilei și voi întuneca pământul în zi luminoasă” (Amos 8, 8-9). De altfel, dacă ne aplecăm, fie și succint, asupra descoperirii divine către Moise, cu privire la întocmirea Cortului cu Chivotul Legii, în special în privința catapetesmei ce despărțea sfânta de sfânta sfintelor, în care se adăpostea chivotul, încărcătura simbolică și trimiterile la sacrificiul mesianic sunt edificatoare. Catapeteasma poruncită a se rândui este o „perdea de in răsucit și de mătase violetă, stacojie și vișinie, răsucită, iar în țesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusință” (Ieșire 26, 31). Or, nu în giulgiu curat de in a fost învelit Sfântul Trup al Domnului coborât în mormânt? Și violetul, culoarea imperială, purpura, mătasea purpurie fiind rezervată exclusiv împăraților, nu trimite la darurile aduse la Betleem Împăratului iudeilor născut din Fecioara și culcat în iesle, de către magii de la Răsărit, Același Împărat, acum crucificat și cu vina scrisă pe tăblița de pe Cruce în evreiește, grecește și latinește, titlul crucii „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor” (Ioan 19, 19-20), iar stacojiul și vișiniul la Scumpul Sânge vărsat spre iertarea păcatelor noastre? Dar heruvimii, inclusiv cei de pe chivot, la Îngerul Domnului în mormântul gol, arătând Purtătoarelor de miruri giulgiurile de îngropare, lințoliul și mahrama? Ca să nu mai pomenim și de modul de atârnare a catapetesmei, „cu verigi de aur pe patru stâlpi de lemn de salcâm, îmbrăcați cu aur și așezați pe patru postamente de argint” (Ieșire 26, 32), ce trimit la cinstitul lemn al Sfintei Cruci, la cele patru piroane, dar și la strălucirea Învierii, tăinuită în umbra Răstignirii, aurul fiind simbolul slavei Împărăției Învierii.

 

Însuflețiți și neînfricați purtători de Hristos,

 

Mare și însemnată este misiunea sfântă pe care noi, creștinii, o avem în lume și o purtăm, cu toată umilința, în nevrednica noastră făptură de lut călător prin pustia vieții de aici, purtând însă făclia nestinsă a candelei Învierii, flamura biruitoare a Celui Întâinăscut din morți, Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii și ramura de măslin spiritual a păcii covârșind toată mintea, în strălucirea netrecătoare a dimineții pascale, a Zilei Domnului, Duminica fără sfârșit a Împărăției celeste. Ne-o amintește cel ce s-a lepădat de Domnul, dar s-a căit și s-a întors, Simon Petru, în cea dintâi Epistolă Sobornicească a sa: „iar voi sunteți «seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt», popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9). Din întunericul păcatului, la lumina libertății în Duhul Sfânt. Misiune nobilă ce se cere a fi îndeplinită și în timpurile de acum, cu toată împotrivirea și batjocura de care avem parte, în pofida tuturor răutăților și calomniilor, nelăsându-ne îngenunchiați nici de neputințele noastre, nici de răutatea lumii, nelăsând întunericul și deznădejdea să pună stăpânire peste viața noastră, ci încredințându-ne ajutorului necontenit, iubirii necondiționate și milostivirii nelimitate cu care Atotputernicul și Smeritul nostru Dumnezeu, Cel Înviat a treia zi din morți, vine în întâmpinarea neajunsurilor noastre, luând asupră-Și sarcina grea a păcatelor noastre și ale întregii lumi, până când Se va întoarce în slavă, ca Judecător nepărtinitor și Adevăratul Stăpân al Universului.

Că nu avem voie să cedăm sau să abandonăm lupta duhovnicească ne învață și Marele Pavel, prin magistralele și atât de actualele cuvinte adresate odinioară fraților și surorilor din Corint: „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru” (II Corinteni 4, 8-10)! În toată măreția și splendoarea Învierii Sale, Biruitorul definitiv al morții. De aceea, cu toată încrederea și cu neprețuitul ajutor de Sus, de la Cel Întâinăscut din morți, să nu ne pierdem curajul și inima bună, pacea inimii și căldura sfintelor rugăciuni, plecându-ne cu umilință sufletele și frunțile, mințile și trupurile, ca lumânări pascale luminate în taina Sfântului Mormânt, contemplând giulgiurile de îngropare golite de Trupul Sfânt al Celui Înviat, bucurându-ne împreună cu Îngerii și nelăsându-ne cuprinși de teamă, că întunericul s-a risipit, noaptea este spre finalul ei, Ziua Domnului este aproape, Duminica fără sfârșit a Marii Întâlniri cu El mai cu adevărat și a reîntâlnirii cu toți cei ce, mai înainte de noi, au crezut, au pătimit, s-au nevoit, au suferit, dar s-au și bucurat, s-au umplut de nădejde și, iertând toate tuturor, au învățat să iubească și mai apoi s-au învrednicit a primi cununile făgăduite de Cel ce este, Dumnezeul Cel viu și adevărat, Care a primit moartea din dragoste pentru noi, risipind întunericul cu nepământeană lumina Sa, învingând pentru totdeauna moartea, cu tot cortegiul ei funest, în sfântă comuniune de iubire și iertare cu Preamilostivul și Atotțiitorul, așteptându-L „pe Fiul Său din ceruri, pe Care L-a înviat din morți, pe Iisus, Cel ce ne izbăvește de mânia cea viitoare” (I Tesaloniceni 1, 10).

Hristos a înviat!

 

 Al vostru, al tuturor,

de tot binele voitor și, la fel ca și voi, de Hristos iubitor, umil în rugăciune și împuținat în fapte, dar cu nădejde înnoită în harul, puterea și lumina netrecătoare a Învierii,

  † Sofronie

Episcopul vostru

 Dată în Reședința episcopală ortodoxă din Oradea, la serbarea cea mare a Învierii Domnului, în al optsprezecelea an curgător al slujirii în pământul strămoșesc și al douăzeci și șaselea curgător de la primirea cerescului dar al slujirii arhierești, prin lucrarea Dumnezeiescului Har și punerea mâinilor Ierarhilor Sfântului Sinod, în frunte cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist al României, cu neuitatul Mitropolit Nicolae al Banatului, cum și Arhiereii de pie memorie Gherasim al Râmnicului, Ioachim al Hușilor, Ioan al Oradiei, Bihorului și Sălajului, Gherasim Putneanul și Vasile Someșanul, cărora Cel Întâinăscut din morți să le facă parte de aleasă slujire vlădicească la Tronul Mielului jertfit pentru păcatele noastre, așa cum pilduitor și-au împlinit ostenelile arhierești aici pe pământ.