† SOFRONIE

Din darul lui Dumnezeu Episcop al Sfintei Eparhii Ortodoxe Române a Oradiei, cucernicului cler de mir, cuviosului cin monahal şi binecinstitorului popor din Ţara Crişurilor, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi arhiereşti binecuvântări şi părintească îmbrăţişare în Duhul Sfânt!

Hristos a înviat!

Cinstiţi părinţi şi iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Salutul pascal, dimpreună cu imnul biruinţei lui Hristos Domnul asupra morţii, au darul şi puterea de a ne ridica pe toţi, din tristeţea şi robia morţii, la frumuseţea şi libertatea vieţuirii în nădejdea dobândirii propriei învieri şi, consecutiv, cu speranţa netrecătoare a moştenirii Împărăţiei cerurilor. Aceasta este o caracteristică a întregii creştinătăţi, de la începuturi şi până la sfârşitul veacurilor şi din toate locurile unde a fost şi este propovăduită Evanghelia Împărăţiei şi s-a întemeiat Biserica locală, în comuniune de credinţă, de rugăciune şi de rânduială bună, cu întreaga Biserică, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Bucuria biruinţei Mântuitorului asupra morţii, prin propria Sa moarte şi intensitatea luminoasă a Sărbătorii sărbătorilor, prin învierea din morţi a Domnului Hristos şi dăruirea vieţii celor din morminte, au darul şi puterea de a aşeza Învierea în inima civilizaţiei creştine, aşezând pecete de neşters peste identitatea culturală a tuturor creştinilor, fii şi fiice ai Bisericii, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică, fraţi şi surori întreolaltă, sigilaţi ca pergamente vii, mărturisitoare, peste timp şi spaţiu, de-a lungul istoriei, ale adevărului nezdruncinat al învierii dintre cei morţi a Celui ce cu moartea Sa pe moarte a călcat. Astfel, cultura creştină este şi va rămâne în veac cultura învierii. Învierea Mântuitorului, începutul învierii noastre, este marca întregii culturi creştine, aşa cum, din punct de vedere spiritual, Biserica Ortodoxă este Biserica Învierii.

Adevărul de necontestat al culturii creştine ca şi cultură a învierii este coordonata de neşters a drumului prin istorie al neamurilor numite după numele lui Hristos. Şi poporul nostru, în bimilenara-i existenţă, a fost, este şi va rămâne un neam al Învierii, pe care a mărturisit-o de-a lungul anevoiosului său pelerinaj prin vremuri, chiar şi în timpurile de bejenie, la vreme de năvăliri barbare şi pustiiri ale vetrelor strămoşeşti, dar şi în vremi mai apropiate, de cotropire spirituală şi subtilă, sau chiar grosolană, asuprire a credinţei. În tot întinsul călătoriei sale prin istorie, şi neamul românesc, la fel ca şi alte neamuri de Hristos iubitoare, a rămas un popor mărturisitor al Învierii, iar cultura noastră naţională va dăinui, în esenţa ei, în identitatea ei profundă, ca o cultură marcată de Înviere, o cultură cu incontestabile rădăcini creştine, sub pecetea Învierii.

Ceea ce este valabil pentru neamuri, este adevărat şi pentru mai micile comunităţi, parohiale sau mănăstireşti, dar şi pentru bisericile domestice, familiile creştine şi, mai mult, pentru călătoria prin viaţă, pelerinajul prin istorie, trecerea prin lume, a fiecărui credincios de Hristos iubitor şi martor duhovnicesc al Învierii Mântuitorului, mărturisitor neobosit al identităţii sale culturale, de om ce crede în Învierea Domnului şi-şi manifestă, prin viaţă, apartenenţa sa la cultura învierii, simbolul puternic al civilizaţiei creştine, întemeiate sub cupola Bisericii şi adăpate neîncetat de neadormita şi mereu însufleţita propovăduire a Evangheliei Împărăţiei cerurilor.

Izvorul nesecat, sursa inepuizabilă de energie, forţa imbatabilă care este motorul călătoriei prin istorie sub semnul Învierii, este Însuşi Cel ce a zis despre Sine că este Calea (Ioan 14, 6), Cel ce călătoreşte împreună cu noi pe valurile istoriei, Păstorul şi Arhiereul sufletelor noastre, Uşa prin Care intrăm în întinderile bogate în străvezie viaţă duhovnicească din Împărăţia cea fără de sfârşit, a vieţii fără de moarte: „Eu sunt uşa oilor” (Ioan 10, 7). „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9).

Preaiubit popor al lui Dumnezeu,

În marea cuvântare de despărţire de învăţăceii Săi, la Cina cea de Taină, la întrebarea apostolului Său Toma, „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?” (Ioan 14, 5), Domnul „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Într-adevăr, înţelegem că El este Calea noastră spre mântuire şi, totodată, şi Uşa, poarta prin Care intrăm în viaţa cea veşnică a Împărăţiei cerurilor. Numai că anevoios lucru este a călători prin lume străină către Patria cerească, pentru că tot El ne învaţă că „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14).

Şi, totuşi, nu avem voie să deznădăjduim, pentru că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume, să Se facă Fiul Omului, pentru noi, oamenii şi „pentru a noastră mântuire”, aşa cum mărturisim şi în Crez, iar adevărul dumnezeiesc ne este atât de lămurit arătat de Domnul Iisus, în convorbirea Sa cu Nicodim, încât orice deznădejde păleşte şi orice atac demonic cade răpus, „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Cel ce l-a făcut pe om nu rămâne indiferent la suferinţele celui pe care l-a creat, pentru a domni şi stăpâni peste natură, conform demnităţii la care a fost chemat dintru început: „şi a zis Dumnezeu: ‹‹Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!›› Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 26-27).

Şi deşi omul a căzut în păcat, Tatăl Îl trimite pe Fiul Său în lume în vederea mântuirii, nu a judecăţii, „căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17). Iar judecata este că Cel fără de păcat a murit pe cruce, pentru noi, cei mulţi şi păcătoşi, pentru ca adevărul iubirii divine să-l scoată pe om din robia morţii, spre viaţa veşnică. Taina iubirii dumnezeieşti se descoperă prin credinţă şi are efect doar asupra celor care cred în Cel trimis de Tatăl, „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume, şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3, 18-19).

Aşadar, pentru ca adevărul iubirii dumnezeieşti să lucreze în noi, să ne luminăm mintea şi simţirile, sufletul şi viaţa, înţelegând mai temeinic de ce a venit, trimis de Tatăl în lume, la noi, Fiul şi Cuvântul veşnic al Tatălui şi „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Deoarece „Cuvântul era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9). El Însuşi mărturiseşte despre Sine, înaintea lui Pilat: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18, 37). Şi, deşi Pilat Îl întreabă „Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38), prin simplul gest al guvernatorului, de a ieşi din nou la iudei şi a mărturisi înaintea lor: „Eu nu găsesc în El nici o vină” (Ioan 18, 38), se poate vedea că Pilat a priceput ceva din taina Celui ce a zis despre Sine „Eu sunt Adevărul”. Aşa cum, dealtfel, vorbind tot despre adevăr, a zis „către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Şi iarăşi: „dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8, 36).

Legătura dintre adevăr şi lumină o arată Domnul şi atunci când învaţă că „cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3, 21). Dar, pentru a întări că adevărul nu este doar o noţiune filosofică, aşa cum retoric se întreba Pilat şi nici doar o vieţuire morală, dreaptă, cum practicau virtuoşii din vechime, ci stăruind pe dimensiunea personală şi trimiţând la valoarea duhovnicească şi sfinţitoare, harică, a adevărului, Mântuitorul, Adevărul dumnezeiesc întrupat, în convorbirea cu femeia samarineancă, vorbeşte despre închinarea „în duh şi în adevăr”: „dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23-24). Şi, în marea rugăciune dinainte de pătimiri, pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, Se roagă Tatălui, pentru discipolii Săi: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17) şi, mai apăsat: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17, 19).

Binecinstitori creştini, de Hristos iubitori,

Bunătatea divină, căci, să recunoaştem, din bunătate Tatăl L-a trimis pe Fiul la noi, face ca înţelegerea noastră să fie luminată, pentru a ne împărtăşi de marile şi cereştile daruri aduse de Cuvântul întrupat în lume. Şi dacă El S-a descoperit că este „Calea şi Adevărul şi Viaţa”, vom căuta şi noi să primim în vieţile noastre, în efemera noastră existenţă pământească, pentru a intra cum se cuvine, pregătiţi, în viaţa cea veşnică, adevărul cuvintelor nemuritoare ale Cuvântului înomenit, venit pe pământ pentru a ne sui pe noi la ceruri, pentru a ne da viaţă, pentru a ne păstori la păşunile pururea verzi, înverzite şi străvezii ale Împărăţiei netrecătoare. „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 24-29).

Iisus Hristos Domnul, Viaţa noastră, a venit, deci, în lume, pentru ca noi să ieşim din moarte la viaţă. El, Păstorul cel Bun, a venit pentru a ne dărui, păstoriţilor Săi, viaţă veşnică, primită de noi prin jertfa Sa, a Mielului lui Dumnezeu, Care Şi-a dat viaţa pentru noi: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). El ne scoate, pe cei ce-I urmăm Calea, la Adevăr şi Lumină, spre Viaţa eternă. „Oile Mele ascultă de glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10, 27-28). Ascultarea de Păstorul cel Mare, păzirea poruncilor Lui, sunt, aşadar, garanţia zdrobirii morţii şi certitudinea vieţii întru nemurire. „Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8, 51).

Din bunătate, Tatăl L-a trimis pe Fiul Cel împreună-veşnic cu Tatăl şi cu Duhul, să Se facă om, Noul Adam, venit să împlinească nu voia Sa, ci pe a Tatălui: „pentru că M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 38-40). Prin urmare, Cel ce a înviat din morţi, „cu moartea pe moarte călcând”, ne va învia şi pe noi în ziua cea de apoi, scoţându-ne din moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la osândă la libertate şi adevăr, pe calea deschisă de El, prin însăşi Învierea Sa din morţi.

Pentru a putea, însă, dobândi darurile bunătăţii dumnezeieşti, se cuvine ca şi noi, la rându-ne, să fim buni şi iertători cu semenii noştri, chiar şi cu cei care ne fac rău, ne vatămă sau ne prigonesc, ne urăsc sau ne pricinuiesc tot felul de neajunsuri. Exerciţiul iubirii aproapelui, până la măsura iubirii vrăjmaşilor noştri, ne este cerut de Însuşi Mântuitorul, în memorabila Predică de pe munte: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 44-45). Pentru că dacă Dumnezeu este bun, până la măsura extremă, de a-Şi sacrifica pe Unicul Său Fiu, fără de păcat, pentru mântuirea noastră, şi noi, la rândul nostru, pentru a putea moşteni bunătăţile făgăduite, suntem poftiţi de Învăţătorul să fim buni, sfinţiţi prin îndelunga lucrare a harului Duhului Sfânt, spre desăvârşirea poruncită de Cuvântul întrupat: „fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Pentru că în bunătate şi în iertare stă ascunsă cheia mântuirii noastre, secretul dobândirii vieţii veşnice, taina moştenirii Împărăţiei cerurilor. „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15).

Dar oare cum am putea să nu fim buni, blânzi şi iertători, când am dobândit marea cinste de a intra, prin înomenirea Cuvântului veşnic al Tatălui, în familia lui Dumnezeu? Pentru că Tatăl nu ne-a lăsat pe noi, cei mulţi şi neascultători, în „latura şi în umbra morţii”, ci L-a trimis pe Fiul Său să Se facă om, să Se înomenească, să Se nască dintr-o fecioară, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului şi Maica noastră duhovnicească, Noua Evă, Sora noastră în umanitate, Preacurata şi pururea Fecioara, Maica Precistă. Iar dacă Fiul Tatălui S-a făcut, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, Fiul Omului, Noul Adam, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, Fratele nostru în umanitate, Păstorul sufletelor noastre, Învăţătorul şi Arhiereul veşnic şi Mare, noi am devenit, prin continua lucrare a Duhului Sfânt, născuţi din nou, din apă şi din Duh, fraţii Săi în umanitate, fii duhovniceşti ai Tatălui, cu toţii, fraţi şi surori din marele neam omenesc, fiii lui Adam şi fiicele Evei, fii şi fiice duhovniceşti ai Noii Eve, Preacurata Fecioară Maria, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, înfiaţi în Duhul Sfânt, prin Fiul Omului, Noul Adam, Cuvântul întrupat al Tatălui, am devenit şi noi, prin Domnul Iisus Hristos, fii duhovniceşti ai Celui Preaînalt, cu toţii, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, şi noi, smeriţii credincioşi şi cinstitori ai Fiului, închinători în Duh şi în Adevăr, prin negrăita lucrare a Duhului Sfânt, aceeaşi familie sfântă, fără confuzie însă, la fel cum în Persoana Fiului şi Cuvântului întrupat, cele două firi, divină şi umană, sunt unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.

Într-o asemenea, duhovniceşte ameţitoare perspectivă, a familiei divine şi umane, prin Cuvântul divin înomenit, Vă îmbrăţişez frăţeşte pe toţi şi Vă zic, iarăşi şi neobosit, Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,

de tot binele doritor şi fierbinte

rugător la Tronul Preasfintei Treimi,

† Sofroniu

Episcopul Oradiei

Dată în Reşedinţa episcopală ortodoxă a Oradiei Mari, la sărbătoarea Învierii Domnului din Anul Mântuirii 2013, Anul jubiliar al Sfinţilor Împăraţi cei Întocmai cu Apostolii şi de Dumnezeu încununaţi Constantin şi Mama sa Elena, la împlinirea a o mie şapte sute de ani de la Edictul din Mediolan.