În Duminica a douăzeci și noua după Pogorârea Sfântului Duh, 16 ianuarie 2022, un număr mare de credincioși au luat parte la Dumnezeiasca Liturghie arhierească, oficiată de Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, la Catedrala Episcopală Învierea Domnului din Oradea.

Această Duminică ne-a rânduit ca în cadrul Sfintei Liturghii să fie evocat pasajul scripturistic care ne vorbește despre Vindecarea celor zece leproși (Luca 17, 12-19), motiv pentru care și dă numele Duminicii în care ne aflăm, „a celor zece leproși”, ca indicator al învățămintelor fundamentale pe care tămăduirea miraculoasă realizată de Domnul nostru Iisus Hristos ni le oferă spre reflecție și asumare cât mai deplină. De asemenea, s-a dat citire și textului evanghelic corespunzător pomenirii din calendarul nostru ortodox a Cinstirii lanțului Sfântului Apostol Petru, versetele cu care Sfântul Ioan Teologul își încheie Evanghelia (Ioan 21, 15-21).

Aducând mai multă limpezime în înțelegerea pericopelor evanghelice, Chiriarhul locului a ținut un cuvânt de învățătură, prin care a conturato edificatoare și grăitoare imagine a felului în care omul, dezinteresat și lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, poate cădea ușor pradă leprei duhovnicești care vatămă și destructurează sufletul, în acest fel ajungând înlănțuit de propriile omisiuni și excese, care, în cele din urmă, se transformă în patimile ce-și propun dintru început dizolvareacalității noastre umane și pe aceea de fii ai lui Dumnezeu.

În debutul predicii, Preasfinția Sa a trasat coordonatele arealului spiritual în care meditația credincioșilor trebuie să se situeze în această Duminică. Din cântările de la Utrenie, mai înainte de începutul Sfintei Liturghii, am auzit despre legătura duhovnicească ce există între lanțul Sfântului Apostol Petru și lanțurile cu care păcatele ne înlănțuie pe noi. Pentru că în această Duminică este vorba și despre puterea păcatului, întrucât Duminica Vindecării celor zece leproși ne trimite pe toți la legătura duhovnicească ce există între lepră, ca boală trupească, și păcat, păcatul fiind lepra spirituală, care ne desfigurează și schimonosește chipul sufletului nostru. Cu toate acestea, în această Duminică, mai mult decât despre păcat, este vorba despre vindecare, iertare și, mai ales, despre iubire! Despre iubirea „nebună” a lui Dumnezeu, iubirea nemăsurată și de necuantificat a lui Dumnezeu, negrăită și nespusă. Căci Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate au fost create, vine și Se face om și chiar El este Cel Care lucrează iubirea dumnezeiască, curățind lepra și păcatul și iertând. El este Capul Bisericii, Cel Care vindecă toate mădularele Bisericii, adică pe toți fiii și fiicele ei, ba chiar pe toți oamenii îi vindecă, din dragoste, așa cum i-a vindecat și pe cei zece leproși.

Pentru o mai bună înțelegere a suferinței înfiorătoare cauzate de lepră, Ierarhul Oradiei le-a vorbit credincioșilor despre felul în care această maladie se manifestă și despre marginalizarea socială prin care trebuiau să treacă cei stigmatizați de ea, trasând, totodată, o paralelă semnificativă cu actualul context pandemic pe care-l parcurge întreaga omenire, deja de doi ani. Lepra este ocumplită boală cronică, care desfigurează, la propriu, omul, mutilându-i trupul. Este o boală molipsitoare, de aceea cei care erau bolnavi de lepră erau izolați de comunitatea oamenilor sănătoși. În Antichitate, la poporul evreu – unul din importantele popoare ale Antichității care dăinuie până astăzi, în ciuda istoriei zbuciumate prin care a trecut și a holocausturilor repetate din istoria sa – știm, din mărturiile Sfintei Scripturi, că bolnavii de lepră erau scoși afară din comunitate, din lumea celor sănătoși, și trebuiau să își anunțe zgomotos prezența atunci când se apropiau de o așezare, pentru ca oamenii să își ia măsurile de precauție necesare, să nu vină în contact cu ei și să nu se îmbolnăvească de la bolnavii de lepră sau de la familiile lor, care erau alcătuite din oameni ce nu toți erau bolnavi de lepră, dar puteau fi purtători de lepră; așa cum se întâmplă cu orice boală infecto-contagioasă, ca și în zilele noastre. De aceea purtăm măști și păstrăm o anumită distanță între noi și trebuie să avem grijă unii de alții, mai ales de cei mai în vârstă și vulnerabili. 

Întâlnirea minunată dintre Mântuitorul și cei zece leproși este cu atât mai grăitoare și relevantă pentru crâmpeiul de istorie pe care îl trăim acum, deoarece momentele acestea, deși dureroase și generatoare de frică, ne înlesnesc înțelegerea și ne scutură pământul de sub picioare pentru ca să vedem lămurit fragilitatea umană și falsa imagine pe care și-o creează omul recent despre sine, considerându-se totalmente autonom și independent în raport cu orice instanță transcendentă, capabil să țină piept tuturor provocărilor doar prin intermediul propriei rațiuni. Ceea ce nu poate medicina, poate Dumnezeu, Cel Care este Creatorul Universului, iar acolo unde medicina se dovedește neputincioasă și medicii trebuie să se predea, pentru că nu au armele necesare să lupte împotriva bolii, Dumnezeu poate interveni. De ce? Din dragoste nemăsurată și negrăită! Anul acesta, după doi ani de pandemie în care moartea s-a apropiat vertiginos de lumea întreagă,  începem să înțelegem cât de neputincioși suntem și ne ajută să înțelegem nu doar din punct de vedere trupesc boala, ci să trecem la nivelul următor de percepere, cel duhovnicesc, înțelegând astfel dragostea și rânduiala lui Dumnezeu pentru lume.

Episcopul Oradiei a evidențiat nu doar faptul că din cei zece leproși doar unul s-a întors să mulțumească, ci mai ales dragostea covârșitoare a lui Dumnezeu, Care, deși este Atoateștiutor și știa că recunoștința va încolți doar într-unul din cei zece, totuși îi vindecă și pe ceilalți nouă, oferindu-le gratuit, în dar, tămăduirea trupului și a sufletului. Totuși, din cei zece oameni numai unul singur, și acela la care te-ai aștepta cel mai puțin, își arată recunoștința față de Dumnezeu. Cu toate că Dumnezeu cel Atotputernic, Care le știe pe toate și le cunoaște pe toate, știe că noi, oamenii, așa ne comportăm, chiar și așa ne iartă, ne vindecă, ne miluiește și ne iubește. Oare, noi oamenii suntem în stare de o așa iubire? Nu numai că nu suntem în stare să manifestăm o astfel de iubire, nici măcar nu suntem vrednici de ea! De aceea, chiar și mântuirea vine prin dar, nu prin eforturile, asceza și truda noastră duhovnicească. Luând aminte la dragostea negrăită a lui Dumnezeu față de oameni, nu avem voie să rămânem doar în starea de contemplare, ci suntem siliți și nevoiți, pentru că suntem creștini – celule și părticele din Organismul mistic al Domnului Hristos – să facem pasul următor, pentru că lumea are nevoie de dragostea creștină, iar nu de fățărnicia noastră, de declarațiile noastre că suntem dreptmăritori. Nu de laude are nevoie pământul și lumea și nu așa ceva așteaptă Dumnezeu de la noi! Ci să luăm pilda Sa și să ne comportăm ca și El, cu dragoste, îngăduință și iertare, înțelegând că tot ceea ce se întâmplă, inclusiv pandemia prin care trece lumea, nu este motiv de răzvrătire, ci un bun prilej pentru întoarcerea la Dumnezeu și redescoperirea dependenței noastre totale de ajutorul lui Dumnezeu, Care a spus: „Fără mine nu puteți face nimic!”. Pentru a putea face cele bune și a încerca măcar să semănăm cu Dumnezeu în bunătate, nu avem voie să ne potrivim lumii răului, ci să ieșim din marasmul și ispitele în care se zbate lumea și să ne poruncim sufletelor și minților noastre să reziste tăvălugului de răutate și de ură care bântuie lumea!

Ultimul îndemn al Chiriarhului Oradiei pentru credincioșii prezenți a vizat practicarea rugăciunii, stăruind cât mai mult în această stare care ne asigură apropierea de Dumnezeu și ne face permeabili înțelegerii rânduielii Sale cu noi înșine și cu cele ce se întâmplă în lume. Cum putem ajunge la măsura pe care Dumnezeu o vrea de la noi? Purtându-ne sarcinile unii altora, iar aceasta înseamnă să ne rugăm unul pentru celălalt. Rugăciunea ne asigură intimitatea cu Dumnezeu și ne învață ce să facem în viața noastră. Nu o rugăciune formală, obligatorie – pentru că așa ne-au învățat părinții noștri trupești și duhovnicești, ci prin rugăciunea ca necesitate vitală pentru supraviețuirea sufletului nostru, care devine mort precum trupul care nu primește aer. Așa cum bolnavii, care suferă de grave boli pulmonare,  au nevoie de aparate speciale ca să poată respira, așa avem nevoie, pe lângă rugăciunea proprie, de rugăciunea aproapelui nostru! Pentru că suntem atât de bolnavi sufletește, încât nu mai putem să ne rugăm, nu mai știm să ne rugăm și nu ne mai ajută rugăciunea noastră. Mai mult decât atât, avem nevoie mai mare ca orice de rugăciunea Bisericii, de rugăciunea Sfinților care sunt frații și surorile noastre mai mari în umanitate, cei ce au trecut prin ispitele de aici, de pe pământ, iar acum, în ceruri, se roagă pentru noi. Avem nevoie, așa cum au nevoie bolnavii de oxigen, de rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale tuturor Sfinților și ale Sfinților Îngeri, pentru ca să trăim. Duminica de astăzi ne descoperă încă o dată câtă nevoie avem de intervenția lui Dumnezeu, ca prin Îngerii Săi să ne elibereze din închisoarea spirituală și cât de dependenți suntem de dragostea lui Dumnezeu, ea fiind la un pas de noi, la poarta sufletului, putându-i da drumul numai prin credință.

În cadrul dumnezeieștii slujbe, Preasfințitul Părinte Sofronie a hirotonit în treapta slujirii diaconale pe tânărul teolog Bogdan Ionuț Mikulaș, pe seama bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Parohia Ciulești, Protopopiatul Marghita.

Arhid. Andi Constantin Bacter