În ziua de pomenire a Sfântului Cuvios Siluan Athonitul, sâmbătă, 24 septembrie 2022, cu binecuvântarea și în prezența Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, la Mănăstirea Izbuc a avut loc sinaxa stareţilor, stareţelor şi egumenilor aşezămintelor monahale din Eparhia Oradiei Mari, reuniți pentru a doua oară anul acesta, în sesiunea de toamnă, având ca temă centrală „Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”.

Lucrările sinaxei au fost prefațate de Dumnezeiasca Liturghie oficiată în catholiconul Mănăstirii Izbuc de către Părintele Arhimandrit Mihail Tărău, starețul mănăstirii și exarhul așezămintelor monahale din Eparhie, Părintele Protosinghel Irineu Bighe, eclesiarhul Catedralei Episcopale „Învierea Domnului” din Oradea, și Părintele Ieromonah Silvestru Vid, viețuitor la Mănăstirea Izbuc, după care a urmat slujba de Te Deum.

În continuare, în trapeza reședinței de protocol a mănăstirii, s-au desfășurat lucrările propriu-zise ale sinaxei călugărești, prezidate de Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei. În prima parte a întâlnirii, ieromonahul Silvestru Vid, în calitate de autor, a dat citire studiului intitulat „Sfinții isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț - modele de viețuire pentru monahul și creștinul contemporan”, care a constituit și subiectul central al conferințelor preoțești desfășurate la nivelul protoieriilor Eparhiei în perioada 19-22 septembrie.

La finele lecturării referatului tematic, Chiriarhul cetății Oradiei și a Bihorului românesc a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, în care a descris rugăciunea făcând referire la conceptul teologic de foc haric, de foc dumnezeiesc, pentru a se putea situa cât mai aproape de fenomenologia spirituală extraordinară pe care o prilejuiește harul lui Dumnezeu primit prin mijlocirea rugăciunii.

Pentru început, Preasfinția Sa a descris rugăciunea prin intermediul a două concepte biblice fundamentale, care sunt totodată două imagini grăitoare, menite să definească în sensul cel mai profund caracterul catartic și radiant al rugăciunii. Ca o smerită sinteză și o concluzie a întregii săptămâni în care am avut conferințele dedicate anului comemorativ, m-am gândit că cel mai potrivit ar fi să vorbesc despre rugăciune în termenii următori: rugăciunea, între holocaust și rug aprins. Altfel spus, rugăciunea, între ardere de tot și rug nears. Cuvântul care străbate ca o flacără ceea ce vă propun ca meditație este trimiterea la foc. Căci rugăciunea este foc duhovnicesc. Pentru noi, oamenii, focul înseamnă lumină și căldură, acesta este focul material. În rugăciune, însă, nu este vorba despre focul creat, ci despre un alt „foc”, focul rugăciunii este cel despre care vorbește Cuvântul veșnic al Tatălui: „Foc am venit să aduc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!”. Este focul Duhului Sfânt Care la Cincizecime S-a pogorât în chip de limbi de foc peste Sfinții Ucenici și Apostoli. Nu este vorba despre focul pe care elinii de odinioară socoteau că a fost furat din cer de eroul mitologic Prometeu și adus pe pământ, motiv pentru care zeii l-au înlănțuit și osândit ca un vultur să-i sfârtece pieptul la nesfârșit. Nu este vorba despre un foc legendar, ci despre focul pe care Fiul lui Dumnezeu ni-l aduce; este focul Luminii Învierii Sale care țâșnește, an de an la Paștele ortodox, în chip miraculos din Mormântul Domnului din Ierusalim și nu arde. Este focul dumnezeiesc necreat care nimicește flăcările iadului și distruge și pârjolește Gheena focului, focul Duhului Sfânt. Despre așa ceva este vorba în rugăciune, focul ca numitor comun pentru arderea de tot și rugul aprins.

Ierarhul Oradiei a ținut să precizeze în mod special faptul că Dumnezeul nostru nu Se bucură de practici pentiențiale sau purificatoare exagerate și absurde, flagelări și imolări, cu totul nebunești, ci este un Dumnezeu al milei și al cămării lăuntrice a omului, de unde trebuie să pornească renașterea deplină a omului. Adesea repetăm împreună cu Psalmistul, prin binecunoscutul Psalm 50, „arderile de tot nu le vei binevoi”. Dumnezeu nu vrea să ne urcăm pe rug sau să fim purtați pe rug și arși. Nu acesta este un act de credință, cum s-a proclamat greșit în timpul inchiziției în Occidentul creștin. Este vorba despre arderea de tot care nu consumă, care nu se mistuie, nu nimicește și nu distruge, căci în ea se ascunde Taina Jertfei celei nesângeroase a Mielului lui Dumnezeu, pe care Duhul Sfânt o lucrează prin faptul că o face prezentă în viața celui care se roagă.  Astfel, rugăciunea înseamnă jertfă, însă nu una pe care o aduce sufletul către Dumnezeu, ci este Jertfa lui Dumnezeu Care, prin lucrarea harului Duhului Sfânt în inima celui care se roagă, devine prezentă ca realitate mântuitoare. În acest fel, prin îndeletnicirea cu rugăciunea, viața devine ea însăși o rugăciune, care prin jertfă, prin arderea de tot a tot ceea ce este rău în noi, a egoismului și a spinilor tuturor păcatelor, ne aduce nouă în dar de la Dumnezeu purificarea, curăția, despătimirea ce ne face în stare să vedem în Lumina Focului dumnezeiesc cât suntem de păcătoși.

Ca o concluzie a întregii săptămâni de toamnă consacrate meditației cinului preoțesc și monahal asupra rugăciunii și Sfinților rugători, Chiriarhul Oradiei Mari a insistat asupra dimensiunii universale pe care o comportă rugăciunea Bisericii și, implicit, a celulelor ce o compun, căci la aceasta suntem chemați, la comuniunea unei unități conștiente de diversitatea firească și îmbogățitoare, în ciuda tuturor forțelor centrifugale intrinseci sau extrinseci care caută să dezbine, să învrăjbească sau să „unească” în jurul altor valori – „fântâni surpate care nu pot ține apă” (Ieremia 2, 13).  Să nu uităm îndemnul pe care Domnul Iisus Hristos l-a dat Sfântului Siluan Athonitul, pe care-l pomenim astăzi, „Ține-ți mintea în iad, dar nu deznădăjdui”, care a devenit cuvântul mântuitor pentru veacul acesta din urmă, în care Dumnezeu a rânduit să trăim și să ne nevoim pentru a ajunge la desăvârșire. Sfântul Cuvios Sofronie din Essex, ucenicul Sfântului Siluan și cel care i-a scris biografia, spune că este o lumină care luminează asemenea unui far, care vine din altă parte și ți-arată micimea vieții tale și nu numai, ci și păcatele întregii umanități cu care ești frate și pe care le resimți ca păcate personale, pentru că, fie într-o formă sau alta, printr-o frântură de gând, ai făcut păcatul respectiv. Trebuie să înțelegem lucrul acesta, în mod special sfințiile voastre, călăuzitorii obștilor pe care le aveți în purtarea de grijă și ai sufletelor care vă cer ajutorul și rugăciunea, dar și pentru lumea întreagă, căci noi purtăm  în rugăciunile noastre slabe și necurate și în metaniile noastre întreaga umanitate; îi ducem în ruga noastră pe toți frații noștri, pe cei care ne iubesc și pe cei care ne urăsc. Hristos cel răstignit și înviat este puterea creștinului, Care, prin rugăciune, este prezent în viața de zi cu zi a omului; este prezent prin rugăciunea care este foc, rugăciunea care este jertfă și tămâie bine mirositoare, care se înalță și se întâlnește cu rugăciunile Sfinților ale căror rugăciuni sunt vasele cu tămâie, văzute în cartea Apocalipsei la picioarele Tronului Mielului, așa cum ne arată Sfântul Ioan Evanghelistul.Cât de adânci sunt tainele lui Dumnezeu! Astfel înțelegem că rugăciunea este altar de jertfă, pentru că rugăciunea este altar, locul tainic al prezenței lui Dumnezeu, pentru că prin rugăciune putem ajunge încetul cu încetul ca și inima noastră să devină locul de taină al prezenței harice a lui Dumnezeu, ceea ce preface viața omului în templu al Duhului Sfânt. Foc, jertfă, tâmâie, altar, cele patru puncte care ne dau Crucea Domnului! Sensul vieții noastre în care stă ascunsă taina învierii noastre, care este, de fapt, taina mântuirii omului! Pentru că ținta, locul de dorit, care este, prin arderea de tot? Este rugul aprins, rugul nears, locul curat unde Moise s-a descălțat fiindcă era locul prezenței Slavei lui Dumnezeu! Astfel înțelegem și mai bine de ce rugăciunea este vitală, nu doar pentru viața creștină, ci pentru viața omului! Căci fără rugăciune nu mai avem viață în noi. Despre aceasta au scris toți marii Sfinți isihaști.

Pr. Andi Constantin Bacter