La jumătatea căii ascendente a Sfântului și Marelui Post, Biserica așază înaintea credincioșilor, spre încurajare și întărire lăuntrică, Duminica Sfintei Cruci. Rânduită nu doar în mijlocul Postului Păresimilor, ci înfiptă strașnic în centrul timpului, în inima suferinței umanității rezidente în „latura și umbra morții”, Sfânta Cruce se arată ca izvor de binecuvântare și lumină călăuzitoare. Privirea îndreptată spre ea ne dă râvna, lecția și sensul de care avem nevoie pentru a purta și noi, fiecare după puterile sale, o „așchie” din Crucea Domnului Hristos, crucea noastră.

În cea de-a treia Duminică a Sfântului Post al Paștilor, 15 martie 2026, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat în mijlocul obștii monahale a Mănăstirii Sfintei Cruci din Oradea, care, odată cu serbarea hramului așezământului mănăstiresc, a însemnat pe răbojul timpului cel de-al 34-lea an de la momentul inaugural al sfințirii și așezării pietrei de temelie a bisericii principale a mănăstirii, catholiconul închinat Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cu această ocazie, Chiriarhul meleagurilor bihorene a liturghisit pe Altarul de vară cu hramurile „Înălțarea Sfintei Cruci” și „Sfântul Cuvios Teodosie de la Brazi” al sfintei mănăstiri, înconjurat de soborul sfințiților slujitori.

După lectura pasajului evanghelic rânduit (Marcu 8, 34-38; 9,1), din care răsună peste veacuri chemarea mântuitoare a Celui Răstignit și Înviat – „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” –, Episcopul Oradiei le-a vorbit credincioșilor despre taina Crucii Domnului, ca loc al întâlnirii dintre Iubirea lui Dumnezeu și suferința omului căzut. Preasfinția Sa a arătat că, prin Întruparea și Jertfa Fiului lui Dumnezeu, Cerul coboară în adâncul lumii jefuite de păcat, iar Crucea, odinioară semn al osândei, devine Izvor de viață și de mântuire. În lumina acestei taine, fiecare creștin este chemat să-și asume propria cruce și să pășească pe calea urmării lui Hristos, lăsând harul lui Dumnezeu să lucreze în viața sa:

„La jumătatea Sfântului și Marelui Post prăznuim Duminica Sfintei Cruci. În fapt, Sfântul Post ne pregătește duhovnicește și trupește – la măsurile noastre omenești, dar cu harul lui Dumnezeu – pentru sărbătorirea, an de an, a Marii Taine ce s-a săvârșit pentru mântuirea noastră: Sacrificiul Suprem al Fiului lui Dumnezeu Înomenit, Moartea Sa pe Cruce, ca apoi, prin Învierea Sa, să ne dăruiască nouă, oamenilor, eliberarea din robia păcatului și a morții. Vine Fiul lui Dumnezeu în lume și Se întrupează, Se face Om, coboară din Ceruri Cuvântul Cel Veșnic al Tatălui, prin Care Tatăl le-a făcut pe toate, pentru a ne elibera din imperiul întunericului și al răului, din iad. Pentru că neascultarea și gustarea din fructul oprit, cu scopul de a fi ca Dumnezeu – dar fără ajutorul lui Dumnezeu –, i-a costat scump; și nu doar pe ei, ci pe toți urmașii lor, întregul neam omenesc. Nu mai era loc pentru om în Paradis. Alungat în afară de propria-i neascultare, omul ajunge în «latura și umbra morții», în robia păcatului, în iad. Și în iadul acesta, în care omul a ajuns, coboară Dumnezeu! În iadul nostru coboară Cerul, în iadul pământului desfigurat de umanitatea căzută, în firea noastră deșirată de păcat, vine Lumina lui Dumnezeu. Coboară Dumnezeu în lume, coboară Dumnezeu în iad. Vine Cerul pe pământ și Lumina în întuneric! Vine în lume, pentru a birui întunericul, moartea, iadul. Toate s-au petrecut prin Dragostea lui Dumnezeu și Marele Său Sacrificiu, al Fiului lui Dumnezeu. El, Împăratul Universului, nu vine ca să domnească, ci ca să Se sacrifice pentru noi și mântuirea noastră.”

În continuare, Preasfinția Sa a adus în atenția credincioșilor simbolistica profundă pe care o comportă Crucea Domnului, care nu se rezumă la a fi doar un element indispensabil al identificării noastre comunitare și personale sau o comemorare pioasă. Creștinul este chemat să primească Sfânta Cruce și Darul ei cât se poate de concret, în viața de zi cu zi, atât ca prezență reală, liturgică, cât și ca principiu fundamental de orientare în viață și catalizator al schimbării lăuntrice, adesea dureroase, însă pline de sens:

„Urmarea lui Hristos înseamnă să lăsăm harul lui Dumnezeu să lucreze în viața noastră pentru a ne transforma. Urmarea lui Hristos înseamnă lepădarea de răutatea lumii, de întuneric, de iad și de moarte. Omul nu poate face acestea fără ajutorul lui Dumnezeu, care nu întârzie să vină. Ajutorul lui Dumnezeu vine prin Sacrificiul Fiului Său. Simbolul puternic al Jertfei este Crucea, care vine și se așază în mijlocul pământului, pentru ca împărăția întunericului să fie zdrobită cu puterea ei, a Cinstitei și de Viață Dătătoarei Cruci. Prin ea, instrument al osândei și al blestemului, vine în umanitate mântuirea! Locul sfânt al bisericii este marcat de Cruce. Crucea este semnul biruitor care strălucește în înaltul cerului. Crucea este străjuitoarea și «catargul» vieții noastre! Aici, în lume, suntem chemați să călătorim în «Corabia» mântuitoare a Bisericii, al cărei catarg este Sfânta Cruce. Când ne despărțim de viața de aici și ne îndreptăm spre veșnicie, cum arată «casa» în care se odihnesc trupurile noastre? O corăbioară mică, străjuită la căpătâi de catargul crucii, care ne călăuzește pentru călătoria în veșnicia lui Dumnezeu. Sigur, e nevoie de îngroparea și învierea împreună cu Hristos prin Taina Sfântului Botez, însă urmarea lui Hristos nu se oprește la botez, ci urmarea lui Hristos se desfășoară pe parcursul întregii vieți. Toată viața noastră este o călătorie în care Îi urmăm Celui Care S-a răstignit pentru noi. De aceea, cel mai sfânt loc de pe pământ este biserica, iar în biserică cel mai sfânt loc este Sfântul Altar; și în Sfântul Altar cel mai sfânt loc este Chivotul de pe Sfânta Masă, unde se păstrează Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care împărtășindu-ne, «Merinde» pentru viața veșnică primind, devine mărturie a incorporării noastre în Trupul cel tainic al lui Hristos, Biserica. Biserica însăși reprezintă Muntele, iar Sfântul Altar, Vârful Muntelui, Piscul. În fapt, și cuvântul «altar», în limba română, vine din latinescul «altus», care înseamnă «înalt». Iar în Piscul Muntelui aflăm Cerul Care S-a pogorât pe pământ, Fiul lui Dumnezeu Care Se întrupează pentru noi, Cel Care, dăruindu-ne prin Jertfa Sa mântuitoare Trupul și Sângele Său, ne spală păcatele și ne incorporează în Trupul Său tainic, Biserica. Asta înseamnă, dragii mei, urmarea lui Hristos: împărtășirea cu Viața Lui.”

Așadar, în fața torentului Iubirii Dumnezeiești ce țâșnește din Jertfa Crucii Domnului, omul este chemat să răspundă pe măsura putințelor sale, fiecare efort al trupului și silire a duhului pentru cele înalte constituindu-se într-un pas înainte, sincron cu harul care ne însoțește cu putere pe această cale strâmtă, bătătorită de pașii crucificați ai Domnului:

„Împărtășirea cu Viața Lui presupune învrednicirea noastră. Dar noi, aici pe pământ, nu suntem vrednici. Și, totuși, Dumnezeu Se uită la noi; cu toate că nu merităm, pentru că arătăm multă răutate. Dumnezeu continuă să fie bun și vrea să ne învrednicească și lucrează pentru aceasta! Așa că, suntem chemați și noi să lucrăm împreună cu Dumnezeu! Asta înseamnă să ne luăm propria cruce și să-I urmăm Lui, lăsând la o parte răutățile lumii și ambițiile ei, tot ceea ce lumea înstrăinată de Dumnezeu ne îmbie să facem. Fericirea nu stă în mulțimea banilor, ci în abundența harului. Fericirea nu stă în mulțimea proprietăților și a hainelor, a lucrurilor; de toate ne despărțim! Fericirea nu stă în bunăstarea pământească, ci în bucuria din «Patria cerească»! Problema este că ne risipim de prea multe ori și, din păcate, aproape ajungem să fim robi risipei, ai celor din afară, ai celor ce se petrec în lume, lăsându-ne sufletele tulburate de zbuciumul și năpasta lumii căzute în iad. Dumnezeu a pregătit pentru noi însă ceva mult mai bun, sublim! Acolo se ajunge numai pe calea cea îngustă a Crucii. Acolo se ajunge luându-ne Crucea și urmându-I lui Hristos. Da, lumea ne spune că nu merită, că nu mai este de actualitate, că e ceva demodat. Societatea a «progresat» foarte mult. Și, totuși, vedeți că omul este același. Căzând în robia lucrurilor exterioare, omului i-a rămas prea puțin timp pentru viața lăuntrică, pentru suflet, pentru gândul la veșnicie, prizonier al timpului și al ispitelor de aici. Aceasta nu e altceva decât tot un chip al iadului. Dar aici, în mijlocul iadului, coboară Dumnezeu cu Dragostea Sa! Lumina lui Hristos strălucește în întunericul lumii noastre. Pentru a o vedea, suntem invitați să ne luăm propria cruce și să o purtăm cu demnitate. Asta este condiția creștinului! Nu în slava lumii, ci în bucuria Crucii lui Hristos!”

După săvârșirea dumnezeieștii slujbe, Părintele Arhimandrit Atanasie Paleu, duhovnicul Mănăstirii Sfintei Cruci, a adresat mulțumiri Chiriarhul locului pentru bucuria și binecuvântarea de a-l avea în mijlocul obștii monahale în Duminica serbării hramului sfintei mănăstiri din vremea Postului Sfintelor Paști, când comunitatea monahală orădeană serbează evenimentul liturgic inaugural al sfințirii și așezării pietrei de temelie a catholiconului.

În cuvântul său de încheiere, cu ocazia frumoasei aniversări prilejuite de Duminica Sfintei Cruci, Episcopul Oradiei i-a felicitat pe Maica stavroforă Mina Bădilă - stareța mănăstirii și pe duhovnicul așezământului monahal, dimpreună cu viețuitoarele și ostenitorii Mănăstirii Sfintei Cruci, pentru activitatea pastoral-misionară impresionantă pe care o desfășoară în folosul urbei orădene și al întregii Eparhii de mai bine de trei decenii, fiind un far de Lumină pentru toți credincioșii care caută mângâiere și sprijin în provocările vieții și o candelă nestinsă a rugăciunii neîncetate pentru pacea și buna așezare a întregii lumi. De asemenea, Preasfinția Sa a mai adresat un îndemn de suflet tuturor celor prezenți:

„Pacea și mulțumirea în suflet se coboară prin Pacea care vine din sfânta rugăciune! Aceasta este cea care ne îndestulează! Dacă Îl avem pe Hristos nu ne mai lipsește nimic! Dacă lipsește ceva omului de astăzi, mai ales celui care se plânge de lipsuri, de scumpiri și de toate mărunțișurile pământești, Îi lipsește Hristos! Pentru noi, creștinii, este o rușine să ne plângem! Câtă vreme Îl avem pe Hristos, Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate! El nu ne părăsește. Îl avem tot timpul, însă Îi întoarcem noi spatele. Așa că, frații mei și surorile mele, să-I mulțumim lui Dumnezeu nu doar pentru cei 34 de ani, de când mănăstirea se roagă pentru oraș, pentru țară și pentru lume, ci să-I mulțumim pentru viața noastră, pentru ce ne dăruiește și să-L rugăm să nu-Și întoarcă Fața de la noi. E Duminica Sfintei Cruci, este sărbătoare pentru mănăstire și pentru creștinătatea întreagă. Să ne bucurăm și să ne veselim întru Domnul! Să nu lăsăm nimic din tot ceea ce ne poate înstrăina de Dumnezeu să ne afecteze viața, sufletele, mântuirea. Asta presupune, sigur, să lăsăm la o parte tot zgomotul lumii, tot ceea ce se petrece, în aparență, «dezastruos» în jurul nostru. Nu e așa! Cetele întunericului vor să ne transmită starea aceasta de înstrăinare, de frică, de panică. Toate sunt atacuri demonice! Avem noi pază pentru așa ceva: paza minții prin sfânta rugăciune. E post. Să ne rugăm mai mult, să postim corespunzător, după puterile fiecăruia, să ne închinăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate!”

***

Mănăstirea „Sfânta Cruce” din Oradea a fost întemeiată în anul 1992, la inițiativa Episcopului Vasile Coman al Oradiei, prin venirea unui grup de monahii de la Mănăstirea Râmeț, în frunte cu monahia Mina Bădilă, cea care avea să devină stareța așezământului.

Obștea a adus aici rânduiala și duhul vieții monahale de la Râmeț, vatră duhovnicească binecunoscută a Transilvaniei, legată de numele unor mari nevoitori, între care se numără și Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, alături de mama sa Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț, de curând canonizați de Sfânta noastră Biserică.

De-a lungul anilor, prin osteneala maicilor și sprijinul credincioșilor, așezământul monahal s-a dezvoltat treptat, devenind un important loc de rugăciune și pelerinaj pentru credincioșii din Oradea și din Crișana.