În cea de a zecea zi a lunii lui Gustar din Anul Centenarului Patriarhiei Române, în Duminica a noua după praznicul Cincizecimii, în municipiul Beiuș, a avut loc un eveniment cu deosebite semnificații spirituale, istorice și culturale pentru întreaga Eparhie a Oradiei Mari, sfințirea de către Arhipăstorul meleagurilor bihorene, Preasfințitul Părinte Sofronie, a Altarului celui mai vechi lăcaș de închinare din localitate, „biserica din deal”, cum o numesc cu mult drag beiușenii, închinată Sfinților Voievozi ai Oștilor cerești, Arhanghelii Mihail și Gavriil. Contextului festiv de la nivelul întregii Biserici Ortodoxe Române se adaugă și aniversarea celor 235 de ani de la construirea bisericii și a celor cinci decenii de la împodobirea interiorului cu pictură murală, sfințită la 10 august 1975.

După rânduiala de sfințire a Altarului bisericii și a iconostasului – înnoite prin purtarea de grijă a Părintelui paroh Marian-Vasile Popa, Protopopul Beiușului –, Ierarhul Oradiei le-a vorbit credincioșilor despre frumusețea tainică a slujbei de târnosire, văzută ca limbaj al simbolurilor prin care Biserica ne deschide poarta duhovnicească spre realitățile nevăzute ale Împărăției, împletind această meditație cu imaginea drumului fiecărui creștin, asemenea lui Petru pe marea învolburată, înaintând spre Hristos prin valurile ispitelor și ținându-și privirea ațintită spre nădejdea biruinței asupra morții.

În introducerea predicii, Chiriarhul a tâlcuit sensul adânc al așezării moaștelor Sfinților Martiri ca temelie mistică a Sfântului Altar, arătând legătura tainică dintre Tradiția bimilenară a Bisericii, mormintele înaintașilor și chemarea creștinilor de a-și călăuzi pașii după Cel Care calcă pe mare ca pe uscat, după Cel Care a călcat moartea cu Moartea Lui.

„Am așezat relicve de Martiri în piciorul Sfintei Mese pentru că, încă de la începuturi, bisericile au fost construite pe mormintele Martirilor. În vremea veche a prigoanelor, catacombele nu erau locuri unde, de frică, se ascundeau creștinii să se roage. Ei se rugau în case, până să primească din partea împăratului bazilicile. În catacombe îi îngropau pe cei adormiți, iar între aceștia la mare cinste erau Martirii. Martirii au fost punctul de atracție pentru cei adormiți în catacombele creștine, peste tot în Imperiul Roman – nu doar la Roma, ci și în Tesalonic, și în Pannonia, la Sopiana, în sudul Ungariei de astăzi. Peste tot, lângă mormintele Martirilor s-au adăugat și ceilalți adormiți, rând pe rând, pentru ca la înviere Martirul să mărturisească și pentru credința lor; el care și-a mărturisit credința cu sângele propriu. Toți creștinii din vechime aveau conștiința că, înmormântându-se lângă relicvele Martirilor, răspuns bun vor putea da la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos, pentru rugăciunile lor. Așa se explică de ce toate bisericile noastre vechi au în jurul lor mormintele credincioșilor de odinioară. Dar, bineînțeles, dincolo de relicvele așezate potrivit anticei Tradiții creștine pe care Biserica Ortodoxă a păstrat-o neștirbit, la fel ca întregul tezaur al credinței, Masa Sfântului Altar închipuie Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos, în care Trupul Său mort pe Cruce a fost coborât și care este nu doar Altar de Jertfă, ci și martorul tăcut – Mormântul Domnului de la Ierusalim și toate Sfintele Altare ale bisericilor – ale cărui pietre vorbesc și mărturisesc despre Învierea Domnului. Mormântul Sfânt de la Ierusalim este Mormântul în care moartea a fost jefuită și Mirele Cel Mare al Bisericii, jefuind moartea și prădând iadul, a înviat! Astfel, așa cum Domnul a răpit și a jefuit iadul, ca un fur – ne spune El Însuși – Se va întoarce la sfârșitul timpurilor pentru a inaugura Împărăția Cerurilor. Tocmai din astfel de motive, tot ceea ce ne propune lumea decadentă din jurul nostru, în spatele căreia sunt duhurile necurate, are scopul de a ne înstrăina de Dumnezeu. Toate ispitele vin ca să ne mute gândul de la Dumnezeu și să ne jefuiască mântuirea. De aceea, iubiți frați și surori, când clopotul ne cheamă, să ne aducem aminte că viața de aici e trecătoare. Și aveți marea șansă, aici la Beiuș, să veniți la biserica din deal, să urcați spre locul Slavei și Prezenței tainice a Mântuitorului Iisus Hristos printre mormintele înaintașilor, de binecuvântată și pie memorie. E o lecție mult mai importantă decât ceea ce primim ca lecție din partea lumii care se pretinde civilizată. Întotdeauna, în istoria umanității, adevărata civilizație a privit cu respect moartea și s-a cutremurat în fața tainei ei, nepermițându-și să vină în fața morții cuiva într-un mod neadecvat, care nu face decât să arate autosuficiența omului contemporan, incapabil să înțeleagă taina cea mare a viețuirii noastre aici pe pământ. Ai lui Dumnezeu suntem: și în viața, și în moartea noastră; și dincolo de ea. Ne așteaptă veșnicia, din a cărei frumusețe suntem învitați și îmbiați să gustăm încă de aici, de pe pământ, în Sfânta Biserică și în viața ei de har.”

Bogăția simbolismului liturgic al slujbei de târnosire, prin rânduielile și imaginile sale sfinte, ne deschide privirea spre taina Împărăției lui Dumnezeu, ne aduce aminte de Biruința lui Hristos asupra morții și ne îndeamnă să rămânem neclintiți în fața amăgirilor pe care duhul lumii ni le așază mereu înainte.

„La sfințire, rânduiala este foarte elaborată. Pare complicată, dar nu este. Este o lucrare sfântă, încărcată de simbolism. La noi, în Biserica Ortodoxă, toată lucrarea pe care o săvârșește clerul împreună cu poporul este încărcată de simbolism liturgic. Pentru că despre realitățile nevăzute nu poți să vorbești în limba comună. Ești nevoit să te folosești de palide imagini din lumea simbolurilor pentru a reda măcar un crâmpei din măreția, din splendoarea, din strălucirea Împărăției netrecătoare a Cerurilor, spre care tindem cu toții aici, pe pământ, în care deja suntem prezenți în taină prin Sfânta Biserică, deși nu deplin. În Sfânta Biserică, atunci când celor de dinainte de noi le venea «Furul», Fiul Omului, la «miezul nopții» fiecăruia în parte, ca să le ceară despărțirea de vremelnica locuință, care să se întoarcă în pământul din care trupul a fost luat, pentru odihnă până la Învierea de obște, atunci aceștia descopereau cu seninătate că pot ajunge la bucuria cerească spre care au tins cu atâta râvnă. Nici pe noi nu trebuie să ne înfricoșeze moartea, pentru că a fost biruită prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ni Se dăruiește nouă, celor botezați, pentru a avea viața cea veșnică. Ce lecție extraordinară este pentru fiecare dintre noi ca, venind la Sfânta Biserică, până ajungem la bucuria Prezenței lui Dumnezeu, să urcăm printre mormintele înaintașilor care ne amintesc tuturor că: ce suntem noi astăzi, au fost ei ieri; și ce sunt ei astăzi, vom fi mâine noi. De aceea avem nevoie de Biserică, pentru că despre realitățile mai presus de puterea noastră de înțelegere, limbajul omenesc curent nu poate să vorbească limpede. Așa se face că avem nevoie de simboluri. Primii creștini au înțeles și au cunoscut foarte bine simbolurile, transmițându-le și nouă. Doar din lene, din nepăsare, din indiferență și din răpirea minții noastre de către duhurile necurate înspre cele de jos ale lumii pierdem din vedere ceea ce este cu adevărat esențial în viața noastră. Ne angajăm în războaie care nu ne aparțin și ne înrolăm pentru bătălii care nu sunt ale noastre, deși ni se înfățișează ispititor sub masca avuției, a bunăstării materiale, a succesului profesional, a unei sănătăți impecabile, pierzând mereu din vedere că toate sunt amăgiri. De ce? Pentru că sunt trecătoare, la fel ca și viața noastră pământească.”

Referindu-se la fragmentul evanghelic duminical (Matei 14, 22-34), Episcopul Oradiei a arătat că drumul credinciosului spre Hristos se aseamănă cu mersul șovăielnic al verhovnicului pe apele învolburate. Este o chemare plină de iubire din partea Domnului, dar și o încercare a credinței noastre, din care Domnul ne ridică ori de câte ori ne copleșesc frica, ispitele și lipsa de credință, de încredere și încredințare în ajutorul și puterea Sa mântuitoare.

 „La a patra strajă din noapte, se întâmplă că se iscă o furtună pe mare. Ucenicii se tem și se cutremură, iar Domnul, după ce S-a rugat, vine la ei pe apă și îi liniștește, mergând ca pe uscat. Mântuitorul are această putere, pentru că este Fiul lui Dumnezeu. Domnul îl cheamă pe Petru să vină la El. Și Petru face întocmai, căci se oprise furtuna. Și pentru că nu avea destulă credință, Petru este cuprins de frică și începe să se scufunde, strigând către Hristos. Și Domnul îl scoate afară, așa cum, de fapt, vrea să ne scoată afară din toate fricile noastre. Și mai ales din frica de moarte. Gândiți-vă, iubiții mei frați și surori, că în Petru, care merge pe apele învolburate spre Hristos Domnul, suntem noi, care mergem către Hristos Care ne cheamă la El și ne atrage irezistibil. Vrea să ne fure din lumea păcatului pentru Împărăția Lui, pentru Împărăția Cerurilor. Este despre noi, în drumul spre El, în marea învolburată a acestei lumi: este «marea vieții înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând», cum cântăm la înmormântare și la parastas. Noi suntem pe marea ispitelor vieții. Și câte ispite nu se ridică? Și câte tulburări nu vin asupra sufletului nostru? Și câte pericole nu ne amenință? De câte ori nu ne speriem de pericole? De ziua de mâine, de ce mai putem face, pierzând din vedere că ținta noastră este alta. Și Cel Care ne cheamă vine de Sus. Și noi începem să ne scufundăm ori de câte ori ne revoltăm față de ceea ce Dumnezeu îngăduie să se petreacă în viața noastră, pentru că nimic nu se întâmplă fără îngăduința lui Dumnezeu. Arătăm de fapt, demonstrăm propriei conștiințe și lumii întregi cât de puțin credincioși suntem. Nu suntem în stare să deosebim duhurile și ne-am pierdut discernământul. Dar pentru că Domnul e Bun și Se milostivește mereu, iar în cele mai mari dezastre prin harul și dragostea Sa El păstrează speranța, mai ales în momentele fără soluție sau leac, înțelegem că El este Cine este. Este Fiul lui Dumnezeu, așa cum L-au recunoscut Apostolii și cum se încheie, atât de frumos, pericopa evanghelică de astăzi: «Tu ești Fiul lui Dumnezeu!»”

În continuare, Părintele protopop Marian-Vasile Popa, din postura de conducător al oficiului parohial, a adresat o alocuțiune festivă prin care a mulțumit lui Dumnezeu  și Sfinților Săi pentru ajutorul și ocrotirea oferite în toată această perioadă și oglindite în purtarea de grijă a Ierarhului Oradiei și sprijinul oamenilor cu inimă bună care s-au alăturat demersurilor de reabilitare, restaurare și înfrumusețare a casei lui Dumnezeu, a „bisericii din deal” a beiușenilor. 

În cele din urmă, Episcopul cetății orădene a ținut să-i felicite pe bunii credincioși ai Parohiei Beiuș I și pe păstorul lor duhovnicesc pentru frumoasele lucrări împlinite până acum, atât în plan gospodăresc, îngrijindu-se de podoaba casei lui Dumnezeu, dar mai ales în plan pastoral-misionar și cultural-educațional, concretizate prin pilduitoarele activități și programe pe care le desfășoară în parteneriat cu instituțiile locale. 

pr. Andi-Constantin Bacter