În ajunul sărbătorii împărătești a Înălțării Domnului Iisus Hristos la Cer, 24 mai 2023, de ziua Odovaniei praznicului Învierii Domnului, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat în mijlocul obștii Mănăstirii Izbuc, unde, înconjurat de ieromonahi și preoți, ierodiaconi și diaconi, monahi și monahii, viețuitori și pelerini dreptmăritori ai mănăstirii, a oficiat slujba de târnosire a bisericii celei noi a cimitirului așezământului monahal – strămutat din incintă pe colina dinspre apus a mănăstirii, de unde răsună glasul îndemnător la comuniunea rugăciunii al clopotului și al toacei –, binecuvântând și sfințind un nou chivot euharistic al harului lui Dumnezeu.

Slujba târnosirii noii biserici de pe dealul mănăstirii a fost încununată de cuvântul de folos duhovnicesc rostit de Ierarhul Oradiei, în care le-a vorbit celor prezenți despre subtilitățile teologice de mare profunzime ale Sărbătorii Ispasului. Mai mult decât atât, prilejul sfințitor providențial al prăznuirii împărătești de anul acesta, în cimitirul mănăstirii, amplifică bucuria de a serba Ziua Eroilor la graniță spirituală cu Biserica triumfătoare a Cerurilor, unde-și au sălașul mulți dintre înaintașii noștri, adevărați eroi ai credinței:

„Este o legătură foarte strânsă între Înălțarea la Cer a Domnului și înălțarea sufletelor noastre, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt asupra inimii noastre. Căci, așa cum spunea Sfântul Cuvios Sofronie Athonitul, cea mai mare minune din lumea noastră este unirea inimii omului cu Duhul lui Hristos. Asta ne dăruiește nouă Biserica, unirea sufletului nostru cu  Duhul Celui Înviat din morți, pentru ca să nu mai murim. Astfel, deși adormim, noi nu mai murim, ci ne mutăm din moarte la Viață prin credința în Domnul, întărită de Duhul Sfânt. Credința sfântă, a noastră, au mărturisit-o cei de dinainte de noi, care sunt deja aici și așteaptă în somn lin învierea proprie. Când au fost mutate osemintele de jos, maica Marina, care murise cu mai bine de șapte ani în urmă, era neputrezită și cu zâmbetul pe buze, așa cum a fost toată viața. Câte sfinte moaște nu ascund pământurile noastre pe care noi pășim, fără să ne dăm seama că pășim pe pământ sfânt, călcând deasupra rămășițelor pământești ale celor care L-au iubit pe Dumnezeu necondiționat, iar Dumnezeu i-a iubit, i-a încununat, i-a proslăvit și, acum, de acolo, ei se roagă pentru noi, cei care ne luptăm și încercăm să ne menținem credința și dragostea așa cum am primit-o și cum am învățat-o de la înaintașii noștri. Căci, dragii mei, credința fără dragoste este moartă și lumea are așa mare nevoie de amândouă, mai ales în aceste vremuri în care sunt cultivate necredința, ura, răzbunarea, vărsarea de sânge și ambițiile prostești și deșarte ale oamenilor.”

Ziua următoare, în însăși ziua praznicului, Episcopul meleagurilor Bihorului, în ales sobor preoțesc, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie pe Altarul bisericii închinate Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Sfântului Mucenic Fanurie, Marele Făcător de Minuni, Sfântului Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, Sfântului Cuvios Siluan Athonitul și Sfântului Cuvios Sofronie Athonitul – târnosită de Ierarh în urmă cu o lună de zile, de sărbătoarea Sfântului Tropeofor –, prăznuind pentru prima oară hramul principal al bisericii celei noi a cimitirului monahal.

Citirea liturgică a pasajul evanghelic rânduit sărbătorii (Luca 24, 36-53) a fost urmată de predica Preasfințitului Părinte Sofronie al Oradiei, care a subliniat valoarea pedagogică a meditației anuale asupra Slavei Înălțării și Slavei Întoarcerii Domnului, două ipostaze ale Dumnezeu-Omului ce ne îndeamnă la elevarea propriilor aspirații existențiale și la conștientizarea unui „deja și nu încă” al Judecății de pe urmă, deopotrivă particulare și universale.

În partea de debut a cuvântului, Preasfinția Sa descris Înălțarea Domnului ca o altfel de „plinire a vremii”, fiind epilogul misiunii teandrice a Domnului Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, care pregătește „terenul” pentru un nou început, Era Legii Harului. Mare este sărbătoarea împărătească a Înălțării Domnului Iisus Hristos, căci umple de bucurie sufletele tuturor celor care cred în Mântuitorul Hristos! Pentru că tot ceea ce Domnul a împlinit, a făcut-o pentru mântuirea omului și salvarea întregii lumi. Sigur, doar cel ce crede și se botează poate să se mântuiască, căci fără acestea nu se poate. Dar ce rod minunat poate să aducă credința! Așa am înțeles din cele citite și ascultate – ultimele cuvinte pământești ale Domnului Hristos înainte de Înălțarea Sa la Ceruri –, că azi este sărbătoarea împlinirii misiunii pământești a Fiului lui Dumnezeu, Care, deși Se înalță la Ceruri, nu ne părăsește! În cuvântarea de dinainte de Înălțarea Sa, le spune Ucenicilor Săi să păzească tot ceea ce le-a spus, adică tot ceea ce i-a învățat, poruncile și învățăturile Sale, pe care dacă le ascultăm, le ținem și le împlinim avem nădejde la moștenirea vieții veșnice.

Înălțarea Domnului la Cer nu este un act al părăsirii, ci, dimpotrivă, o chezășie a dragostei și a rămânerii Sale permanente cu noi, prin noi și în noi, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt. De aceea, așteptarea Domnului este una activă și prolifică, dătătoare de sens și nu de tensiuni apocaliptice, cu totul străine de așezarea pe care ne-o conferă Duhul Domnului. Deși Domnul Se înalță la Ceruri, El nu ne părăsește! Ci rămâne cu noi, așa cum a rămas și cu Apostolii Săi. Cum rămâne cu noi? Prin lucrarea Duhului Sfânt în Sfânta Biserică, până la sfârșitul veacurilor, până când Se va întoarce. Până atunci, El este prezent în Sfânta Euharistie prin harul Sfântului Duh, prin Botezul creștin și prin însăși viața Bisericii, a cărei Cap este Domnul. Ce se întâmplă la sfârșitul veacurilor? Ne părăsește atunci? Nicidecum! Ci atunci Se va întoarce! Primele generații de creștini au așteptat cu febrilitate Întoarcerea Domnului. Sigur, și în zilele noastre există mișcări dizidente în creștinism, unele constituite chiar în grupuri religioase care cred în iminența venirii Domnului. Dar Domnul ne avertizează spunând că nu este al nostru a ști când va fi, doar Tatăl din Ceruri hotărăște clipa Întoarcerii. Cu toate acestea, noi trebuie să fim pregătiți oricând pentru Întoarcerea Domnului, adică pentru întâlnirea cu El. Pregătirea și întâlnirea cu El nu au doar un caracter eshatologic, de sfârșit al lumii, ci ne privește pe fiecare dintre noi și presupune o așteptare pedagogică pe care Dumnezeu o pune fiecăruia dintre noi înainte, pentru că mai înainte de Întoarcerea Domnului avem să ne întâlnim cu El în momentul în care încheiem călătoria noastră pământească, fiecare dintre noi. Când închidem ochii, atunci se încheie etapa cea mai importantă a vieții pământești, întrucât acesta e timpul în care ne lucrăm mântuirea. După aceea urmează să fim acolo unde ne-am așternut să fim aici, pe pământ. Pedagogia așteptării nu este un milenarism sectar, căci Dumnezeu-Omul Se va întoarce. Nu peste un an sau zece. Sunt tot felul de profeții, una mai ciudată decât alta, pentru că oamenii ajung, din cauza unor astfel de interpretări greșite ale cuvintelor Scripturii cu caracter profetic, să creadă în iminența unei catastrofe și a unui sfârșit dezastruos al lumii. La acestea toate, se adaugă casandrele din zilele noastre, vocile false care anunță sfârșitul pământului prin tot felul de catastrofe.

Așadar, mesianismul apocaliptic și alarmismul milenarist, care uneori au la bază bune intenții, nu fac decât să ne distragă atenția de la ceea ce este cu adevărat important și esențial, întâlnirea personală și particulară cu Dreptul Judecător. Până la momentul inaugural al noii lumi, Cerul Nou și Pământul Nou, noi rămânem în „laboratorul” și în etapa pedagogică ale pregătirii pentru propria noastră trecere dincolo. De aceea, este important să nu uităm că ne așteaptă pe toți o întâlnire personală cu Creatorul, cu Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, Preasfânta Treime, o întâlnire de-a dreptul cutremurătoare și înfricoșătoare. Atunci vom vedea nu doar dragostea lui Dumnezeu, pe care o simțim pe pământ chiar și în suferințe și dureri, ci vom vedea și toată Măreția și Slava lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu ne judecă, ci faptele noastre, căci atunci când închidem ochii, după ce facem recapitularea întregii noastre vieți, când Îl vezi pe Dumnezeu în splendoarea Sa, te cutremuri știind cât ești de mic și păcătos și cât de nevrednic să stai înaintea acestei Slave. Realitatea dumnezeiască este de-a dreptul cutremurătoare și așa trebuie să avem conștiința că în momentul în care închidem ochii ne întâlnim cu realitatea de dincolo, care este extraordinară și cutremurătoare, în toată splendoarea ei. De aceea, fiecare trebuie să aștepte cu mai multă grijă și trezvie întâlnirea personală cu Domnul de la sfârșitul propriei vieți.

Dumnezeiasca Liturghie s-a încheiat prin îndătinata slujbă a Parastasului pentru eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și locurile, care s-au jertfit pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pe care Biserica i-a omagiat în chip cu totul deosebit în această zi de praznic împărătesc.

La sfârșitul programului liturgic, Părintele Arhimandrit Mihail Tărău, starețul mănăstirii și exarhul mănăstirilor și așezămintelor monahale din Eparhia Oradiei, a rostit un cuvânt ocazional, mulțumind Preabunului Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate cu îmbelșugare asupra străvechii vatre de sihăstrie călugărească din inima Munților Codru Moma, care, prin ajutorul divin, părinteasca purtare de grijă a Preasfințitului Părinte Sofronie, hărnicia obștii și dragostea poporului binecredincios, a renăscut și s-a dezvoltat în chip deosebit, făcând din Mănăstirea Izbuc un loc al frumosului hristic, al liniștii și al liniștirii întru Domnul Cel Răstignit, Înviat și Înălțat biruitor la ceruri.

Pr. Andi-Constantin Bacter