Un nou „chip îngeresc” în obștea Mănăstirii Izbuc
În cea de a șasea zi a lunii Mărțișorului a anului curent, la ceasul vesperal al iertării din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, pregătitoare și deschizătoare a Marelui Post al Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a poposit preț de câteva ceasuri la sfânta Mănăstire Izbuc, marcând în chip liturgic trecerea în rândurile monahilor a tânărului teolog George Sebastian Vid, fost cântăreț la Catedrala Episcopală Învierea Domnului din Oradea și frate la așezământul monahal.
După impresionanta rânduială răsăriteană a tunderii în monahism a tânărului George Sebastian, de acum Monahul Silvestru, Ierarhul Oradiei a rostit un bogat cuvânt de învățătură spre încurajarea noului „înger în trup” din obștea Mănăstirii Izbuc, spre întărirea pe cale a comunității monahale a străvechii sihăstrii bihorene și spre folosul duhovnicesc al credincioșilor veniți în număr mare la această sfântă slujbă.
În debutul cuvântului de folos duhovnicesc, Episcopul Oradiei a evidențiat raritatea tot mai accentuată a unor astfel de momente solemne, ale afierosirii absolute a propriei vieți lui Dumnezeu, mai ales în rândul tinerilor, într-o lume care s-a lăsat răpită de mirajul comodității și al consumului haotic. Aceasta rânduială la care am fost cu toții martori se săvârșește foarte rar, căci vocațiile monahale sunt rare, iar în zilele noastre este un lucru și mai rar ca un tânăr să aleagă calea cea strâmtă și cu chinuri care duce negreșit la Împărăția lui Hristos. Într-o lume secularizată ca a noastră, înstrăinată de Dumnezeu, în care oamenii se urăsc și pornesc războaie unii contra altora sau se ucid pur și simplu sufletește, prin răutate, defăimare și invidie, cu adevărat este rarisim ca cineva să părăsească lumea tulbure și să ia calea mănăstirii, pentru a petrece împreună cu Dumnezeu în rugăciune și a se nevoi după voturile monahale. Alegerea acestei căi presupune, totodată, un act de curaj, căci ai nevoie de curaj să te lepezi de lumea care îți oferă atât de multe posibilități și comoditate, alegând să trăiești în strâmtorări, în lipsuri, în umilințe și defăimare.
Dacă pentru cei din lume lupta cu ispitele este cea pe care o știm mai cu toții, pentru cei din universul monastic lupta se dă întru cu totul alt registru, un alt front și o altă realitate, ale cărei coordonate de orientare le putem întrezări încă din slujba de inițiere a monahului. Dintre aceste voturi monahale, cel mai greu este ascultarea. Cu atât mai mult cu cât, cel care vine să-și tundă părul capului ca semn al tăierii voii și al supunerii, intrând în obștea monahală, trebuie să se supună întregii frății, indiferent de gradul de pregătire monahală sau duhovnicească. Odată, s-a dus o soră, cu pregătire aleasă, la un părinte duhovnicesc și s-a plâns că în mănăstire are parte de multe dosădiri. Părintele i-a spus: „Soră, știi ce este viața monahală? Uite, asta este!”. Și-a luat culionul din cap, l-a aruncat în pulbere, l-a călcat în picioare, l-a ridicat, l-a scuturat, l-a pus pe cap și și-a făcut cruce. Apoi i-a spus: „Toți să te calce în picioare, iar tu să nu cârtești. Să te scuturi, să te ridici de unde ai căzut și să Îi dai slavă lui Dumnezeu”. Viața monahală este o viață plină de renunțări, marcată tainic și simbolic de frumoasa slujbă la care am asistat cu toții. Deși trăim în timpuri când multe mănăstiri au renăscut, foarte multe sunt pustii și depopulate, căci necuratul încearcă pe toate căile să-i scoată afară pe monahi din mănăstire. E un act de vitejie să intri în viața monahală și o dovadă de îndelungă-răbdare și statornicie să reziști până la capăt! Prin această slujbă, de fapt, am condus pe „ultimul drum” pe cineva din lume, care, părăsind lumea, a intrat pe un drum, deși plin cu spini, al Luminii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Preasfinția Sa a explicat celor prezenți faptul că se poate spune că această slujbă a primirii îngerescului chip înglobează în sine, la un alt nivel și într-o manieră simbolică, trei mari Taine ale Bisericii noastre, Cununia, Botezul și Spovedania. Dacă cei care se căsătoresc, care aleg să întemeieze o familie, primesc Taina Cununiei în Sfânta Biserică, cei care aleg viața însingurată nu beneficiază de o taină propriu-zisă, numai că slujba călugăriei este o încununare mistică și o înnoire a Botezului, fiind și o Taină a Pocăinței – sistematizată în mod scolastic în Taina Spovedaniei, însă Pocăința este o Taină care lucrează în viața omului pe întreg parcursul lui pământesc și nu se limitează doar la mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului. Este și o înnoire a Botezului, cum spuneam, care are ca element esențial moartea împreună cu Hristos și învierea împreună cu El prin scufundarea în baia Sfântului Botez. În rânduiala tunderii în monahism, în locul apei, „mormântul lichid” care simbolizează mormântul Domnului prin care cel botezat se naște duhovnicește din nou, avem mantia care îl acoperă pe candidat atunci când se întinde „răstignit” cu fața la pământ în chipul Crucii, cum ați văzut la începutul slujbei; așa cum acoperit este încă de la intrare până în fața Sfântului Altar, când face de trei ori câte trei metanii, care indică cele trei zile cât a stat Trupul Domnului în mormânt, metania simbolizând moartea împreună cu Hristos, prin căderea la pământ, și învierea împreună cu El, prin ridicarea noastră. Iar în fața Sfântului Altar avem simbolizat mormântul din care se ridică cel care vine să își tundă părul capului, la fel ca și la Taina Sfântului Botez, când este tuns cel care se botează ca simbol al tăierii voii proprii pentru a asculta de Dumnezeu. Așa cum la Botez se dă nume celui botezat, la fel și cel care vine să se călugărească primește un nume nou, ca semn al schimbării vieții și al învierii spre o nouă viață. La fel, cel care vine să se călugărească are un naș de călugărie care îl ia sub mantie, lespedea mormântului. La fel cum cel care se botează se îmbracă în haină albă, și cel care se călugărește se îmbracă în haină albă, având pe deasupra haina neagră a poicăinței, iar pe cea albă păstrând-o cu sfințenie în chilie și îmbrâcând-o numai atunci când suntem îngropați, după ce închidem ochii.
Cu toate că monahii se ostenesc să se ridice la înălțimea vocației de a fi îngerești și pământești deopotrivă, aceasta nu înseamnă că trebuie să avem pretenția perfecțiunii din partea unui călugăr. Călugării nu se nasc diferit și nici nu se pogoară din ceruri pentru a intra în mănăstiri, de aceea trebuiesc admirate străduințele intense ale unei obști monahale de a deveni o comunitate omogenă și armonioasă, nu în sensul nivelării, a cărei componență individuală găzduiește personalități și temperamente distincte, nu de puține ori diametral opuse. Acolo unde se împlinesc rânduielile monahale, este bună rânduială în mănăstire, este ordine și ierarhie, reflectând ordinea cerească. Și totuși, noi suntem oameni, cu scăderile noastre, cu neputințele noastre, cu răutățile noastre. De aceea, este nevoie de multă răbdare, căci în viața monahală ne întâlnim cu frați pe care nu-i cunoaștem, alături de care nu am crescut și care sunt foarte diferiți, fiind necesar prima dată să învățăm să ne acceptăm unii pe alții, să ne îngăduim și să ne respectăm, ajungând în acest fel să ne iubim curat unii pe alții. Nu este ușor, în mănăstiri sunt oameni cu caractere diferite, cu origini diferite, cu grade diferite de educație și provenind din medii sociale diferite. Ne spune Sfântul Siluan și Sfântul Sofronie din Essex, dacă într-o mănăstire sunt douăzeci de viețuitori, în aceia douăzeci sunt toate chipurile oamenilor de pe pământ, adunate în rezumat. Căci mănăstirea este o sinteză a lumii întregi. Dacă pe ei îi iubești și înveți să trăiești cu ei prin îngăduință, îndelungă-răbdare și iertare, vei ajunge la măsura înțelegerii și iubirii aproapelui! De aceea, dragii mei, nu uitați că monahii, oricât de defăimați, urâți și calomniați ar fi, lasă totul, familie, viitor, toiag la bătrânețe, copii, nepoți, totul pentru Hristos!
În concluzie, Preasfințitul Părinte Sofronie a descris cele petrecute în această seară aparte pentru Mănăstirea Izbuc ca fiind o rază de lumină și o lecție memorabilă și încurajatoare pentru toți cei care au participat activ și meditativ la slujba de călugărie. Să vedem în actul din seara aceasta nu doar o simplă ceremonie rară, plină de încărcătură simbolică și o lecție de teologie ortodoxă, ci mai ales un semn al speranței. Pentru că un tânăr bine educat alege să părăsească lumea pentru a se însingura, nu din ură față de lume, ci pentru a-și dedica toată viața lui Dumnezeu, așa cum Dumnezeu-Omul Și-a închinat toată viața Sa nouă, oamenilor. Un semn al speranței că încă nu este totul pierdut pentru umanitate! Deși perspectivele contemporane sunt sumbre, Dumnezeu ne mai trimite câte un semn al speranței, iar eu văd în cele întâmplate aici purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru lumea noastră. De aceea, vă îndemn pe toți cei care ați venit, mai de aproape sau mai de departe, și vă veți întoarce la rosturile dumneavoastră, să duceți în suflete candela speranței, mulțumind lui Dumnezeu și punând la inimă faptul că rugăciunea pe care călugărul trebuie să o rostească neîncetat nu este doar apanajul monahilor, ci e datoria fiecărui creștin!
La sfârșit, monahul Silvestru, împodobit cu „armura” duhovnicească proprie călugărului, a oferit spre sărutare Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce obștii mănăstirii și tuturor celor prezenți, petrecându-se cu fiecare persoană în parte dialogul specific, în care monahul își prezintă noua identitate întru Hristos și i se cere să pomenească în rugăciunile sale pe toți cei care vin.
Arhid. Andi Constantin Bacter