După ce în Vinerea luminată a fost prăznuit unul din hramurile Mănăstirii Izbuc, Izvorul Tămăduirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, următoarea zi, în ajunul serbării Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de biruință, 22 aprilie 2023, la vremea ceasului al nouălea din zi, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a prezidat slujba de sfințire a noii biserici din incinta așezământului monahal, care, astfel, va deveni locul sfânt al săvârșirii celor șapte laude ale Bisericii din cursul săptămânii. Frumosul lăcaș de închinare este închinat sărbătorii Așezării moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de biruință în Lida Palestinei, Sfântului Mucenic Fanurie, Marele Făcător de Minuni, Sfântului Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, Sfântului Cuvios Siluan Athonitul și Sfântului Cuvios Sofronie Athonitul.

După ce bogatul ritual strămoșesc al târnosirii noului sfânt lăcaș a fost îndeplinit până la ultimul detaliu, Chiriarhul cetății Oradiei Mari a ținut un cuvânt de învățătură în care le-a explicat celor prezenți abundența simbolismului care sălășluiește în spatele rânduielilor liturgice și a materiei speciale care se folosește la sfințirea unei noi case pentru Dumnezeu și poporul Său. Rânduiala de sfințire a bisericii este îmbrăcarea în Hristos a bisericii, este botezul bisericii. La botezul fiecăruia dintre noi primim numele, suntem cufundați în apa Sfântului Botez, suntem unși cu Sfântul și Marele Mir și, prin botez, ne îngropăm împreună cu Hristos și înviem împreună cu El, îmbrăcându-ne în Hristos – după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”, ceea ce cântăm la Paști, la Rusalii, la Crăciun, la Bobotează, în loc de cântarea Trisaghionului. Această lucrare sfințitoare de astăzi desăvârșește întreg efortul ctitoricesc, în condiții de criză financiară și de fel și fel de opreliști și nebunii care s-au întâmplat și se întâmplă la nivel mondial. Însă Dumnezeu, acolo unde omul dorește și este și rugăciune, vine El, cu darul Lui, și împlinește ceea ce nouă oamenilor ne lipsește; luminează mințile oamenilor care au posibilitatea ca să ajute și pregătește adăpost sufletesc pentru toate sufletele pribege din lumea de aici, adică pentru noi toți. Căci toți venim la mănăstire ca să ne rugăm și să ne reculegem, pentru că ne simțim străini într-o lume pe care o înțelegem din ce în ce mai puțin, simțindu-ne, tot mai mult, exilați chiar în propria noastră țară. De ce? Pentru că suntem arși de dorul, de nostalgia paradisului pierdut, căci dorim, de fapt, să ne întoarcem în Patria cea cerească. De aceea și venim la biserică, pentru că aflăm un crâmpei de Rai, un crâmpei din Împărăția cerurilor.

La sfârșit, așa cum este tradiția în Biserica Ortodoxă Română, Ierarhul i-a invitat pe credincioși și pe credincioase să treacă dincolo de catapeteasma Sfântului Altar, având prilejul, preț de câteva clipe, să se închine înaintea Sfintei Mese și să înalțe un gând de rugăciune, fiind singura dată când toți credincioșii, bărbați și femei deopotrivă, pot să pășească în locul ce odinioară, în Legea cea veche, era numit Sfânta Sfintelor.

Ziua următoare, în Duminica Sfântului Apostol Toma, cea de a doua după Sfintele Paști, 23 aprilie 2023, când Biserica Dreptmăritoare de pretutindeni face pomenirea Sfântului și Marelui Mucenic Gheorghe Purtătorul de biruință, Preasfințitul Părinte Sofronie, înconjurat de soborul slujitor al obștii mănăstirii, a oficiat cea dintâi Sfântă și Dumnezeiască Liturghie pe Altarul proaspăt sfințit al noii biserici a Mănăstirii Izbuc, în aleasă zi de prăznuire a hramului principal al acestui nou chivot al harului lui Dumnezeu în lume.

Îndată după lecturarea pasajului evanghelic în care au fost istorisite cele două arătări ale Domnului Iisus Hristos de după Înviere, cea de a doua – încredințarea Geamănului – constituind centrul meditației acestei Duminici,  Episcopul meleagurilor bihorene a predicat credincioșilor prezenți despre așa zisa „necredință” a Apostolului Toma, care nu era altceva decât dorul aprins de a-L vedea cu adevărat pe Cel pentru Care, nu cu multă vreme în urmă, era dispus să moară (Ioan 11, 16), aforismul hristic care încheie pericopa, „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”, fiind un alt mod de a-i cinsti pe înaintașii și strămoșii noștri, cei care din „nevederea” lor ne-au făcut și pe noi să vedem, în Duhul, pe Domnul nostru și Dumnezeul nostru.

Nevoia de o încredințare directă, de la Însuși Domnul, a Sfântului Apostol Toma arată o dată în plus firescul firii umane și realitatea istorică a celor întâmplate, întrucât ampla propovăduire apostolică, ulterioară, nu a avut la bază basme sau halucinații și nici n-a fost o psihoză colectivă, ci însăși întâlnirea copleșitoare cu Dumnezeirea întrupată, iubitoare și biruitoare. Duminica Tomei este specială pentru că se pomenește evenimentul istoric care s-a petrecut la opt zile de la Învierea Mântuitorului. Apostolul Toma lipsea în momentul în care Mântuitorul a stat în mijlocul Ucenicilor Săi, arătându-Se înviat înaintea celor zece Apostoli, întrucât Iuda căzuse din apostolat, iar încă nu se trăsese la sorți ca Matia să ia locul celui care se spânzurase. Deși Ucenicii i-au mărturisit cele ce au văzut, Toma a spus că nu poate să creadă până nu Îi va atinge cu degetele semnul cuielor și până nu va pune mâna în coasta care a fost străpunsă cu sulița. Tocmai pentru încredințarea tuturor, Domnul Hristos S-a arătat patruzeci de zile Ucenicilor Săi, convingându-i, arătându-le că El este Cel Înviat. De aceea, Toma nu era cel care nu era credincios sau îndoielnic, ci cel care avea nevoie de mai mult ca să fie convins că s-a petrecut întocmai Învierea. Pentru aceasta, Toma este cel încredințat de Însuși Cel Înviat cu privire la realitatea de netăgăduit a Învierii. Toma, când Îl vede, exclamă cu bucurie mare și cu cutremur: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, la care Domnul oferă răspunsul care trebuie să ne dea tuturor curaj: fericiți cei care, deși nu au văzut, au crezut.

Astfel, Preasfinția Sa a evidențiat faptul că cinstea și prețuirea pe care o datorăm celor de dinainte de noi, de la părinții noștri și până la cei dintâi botezați din neamul nostru, trebuie să fie o constantă în viețile noastre, întrucât, din fericire, istoria mântuirii nu începe cu noi. Toate popoarele au primit în momentul încreștinării Vestea cea mare și bună și au transmis-o generație după generație. Așa s-a întâmplat și cu poporul nostru, cu înaintașii noștri care, încreștinându-se, prin credința lor puternică în Învierea Domnului, au deveniți cei fericiți de Domnul Hristos, pentru că deși nu L-au văzut înviat, au crezut în El. Așa cum, oricât de puțină ar fi credința noastră, credem și noi și mărturisim. Chiar dacă suntem la o distanță considerabilă de timpurile apostolice, totuși, credința scumpă pe care am primit-o de la strămoși și în care am fost botezați ne-a fost transmisă cu multă dragoste de părinții noștri, care au primit-o de la bunicii noștri, care la rândul lor au primit-o de la străbunicii noștri, care la rândul lor au primit-o de la părinții lor și aceia de la părinții lor. Și tot așa, înapoi, pe firul istoriei, până la prima generație de creștini din neamul nostru, ceea ce e valabil pentru toate popoarele lumii care au acceptat credința în Iisus Hristos. Faptul că mai sunt cei care încă n-au ajuns să-L cunoască pe Hristos, se datorează și indisponibilității pe care creștinii de astăzi o avem ca să propovăduim fierbinte cuvântul lui Dumnezeu, așa cum o făceau înaintașii noștri. Dar cum făceau ei asta? Cu dragoste, cu multă răbdare și cu foarte multă cumințenie, de aceea a și prins Evanghelia la înaintașii noștri.

Tocmai această putere ne este dată în perioada luminată a Sfintelor Paști, puterea de a serba cot la cot și suflet lângă suflet cu înaintașii noștri Învierea Domnului, căci prăpastia morții este umplută de dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu, dragoste dumnezeiască pe care o putem trăi și noi datorită celor de dinainte de noi. Prin urmare, avem credința pe care o avem datorită lor, căci am moștenit-o ca pe un dar scump. De aceea, nu întâmplător, în Duminica Tomii, în special în părțile Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, se face pomenirea specială a celor adormiți, a moșilor și strămoșilor noștri – Paștile blajinilor în alte părți ale țării, Paștile cele mici sau Păștițele. Astăzi este tradiția frumoasă de a aduce Vestea cea Bună a Învierii tuturor celor adormiți, la mormintele lor, peste tot acolo unde ei au trăit, s-au închinat și și-au încheiat călătoria pământească și s-au dus spre somn, în fericită și pașnică și liniștită adormire, cu nădejdea în învierea celor morți și viața veacului ce va să fie. Astăzi, când ne aducem aminte cum Dumnezeu-Omul îi fericește pe cei care nu L-au văzut înviat, dar care au crezut, noi îi pomenim pe cei de dinaintea noastră care, deși nu L-au văzut înviat, au crezut, s-au îmbrăcat cu El prin Taina Sfântului Botez și au trăit o viață după voia Mântuitorului. Și pentru că este cazul nostru particular, al românilor, deși Biserica este Universală și cuprinde popoare din toate graiurile și idiomurile pământului, în Duminica aceasta ne aducem aminte de sfinții noștri înaintași, întrucât mulți dintre moșii și strămoșii noștri sunt sfinți și majoritatea lor, în special cei buni, sunt mântuiți; ceilalți sunt în așteptare și ne rugăm pentru ei, căci ultimul cuvânt îl are Dumnezeu la Judecata finală.

În încheiere, Episcopul Oradiei i-a îndemnat pe toți cei prezenți să privească cu admirație și luare aminte la părinții, moșii și strămoșii noștri, sperând că prin dragostea, smerenia și viața lor trăită în vecinătatea sfințeniei, Dumnezeu ne va îngădui și nouă un colțișor de Rai. Viața lor este o lecție de seninătate și bunătate, de credință și de iubire, adevăratele valori pe care ni le-au transmis strămoșii noștri binecuvântați și fericiți, cu adevărat blajini – căci „blajin” aceasta înseamnă, prin traducere din limba slavonă, fericit, adică Paștile celor fericiți. N-avem pretenții să ajungem la măsura fericirii lor, dar îi fericim și suntem convinși că și ei se roagă pentru noi. De aceea, vă spun sincer, fraților și surorilor, că nu ne trebuie mai mult, decât să știm că în clipa în care ajungem dincolo, chiar dacă nu ajungem acolo unde sunt ei, în slavă, pentru că nu merităm, măcar acolo, la o margine, la o limită a Raiului, să îi vedem pe ei fericiți și să vedem cum Slava lui Dumnezeu se revarsă pe chipurile lor, din acea pace și liniște și sfințire pe care ei o trăiesc, măcar un licăr și o rază de lumină răsfrângându-se și asupra noastră. Aceasta ne-ar ajunge pentru o veșnicie întreagă.

Atât în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, la momentul corespunzător, cât și la finele ei, Ierarhul Oradiei dimpreună cu soborul slujitor au adus rugăciune de mijlocire a iertării și mântuirii pentru toți stareții, monahii și viețuitorii mănăstirii, precum și pentru toți ctitorii și binefăcătorii mutați în tărâmul celor cerești, întru nădejdea învierii și a vieții veșnice.

În continuarea îndătinatei slujbe de pomenire de la final, Părintele Arhimandrit Mihail Tărău, starețul Mănăstirii Izbuc și exarhul mănăstirilor și așezămintelor monahale din Eparhie, a ținut o alocuțiune festivă, mulțumind lui Dumnezeu pentru harul și binecuvântarea revărsate asupra mănăstirii, în lucrarea duhovnicească și gospodărească a obștii monahale încredințată spre călăuzire, precum și pentru că a rânduit oameni cu inimă bună care, prin contribuția lor concretă, au devenit ctitori de veșnică pomenire și cărămizi vii ale noului lăcaș de cult.

La sfârșit, Preasfințitul Părinte Sofronie a adresat o cuvântare ocazională, mulțumind tuturor celor prezenți pentru dragostea nepământească pe care o poartă față de Biserica lui Dumnezeu și de locurile sfinte și sfințitoare pe care Și le-a rânduit pe pământ, felicitându-i pentru frumusețea lor sufletească și pentru râvna pe care o au în dorința de a căuta o viață cu adevărat mai bună, mai aproape de sfințenia înaintașilor. Nu în ultimul rând, l-a felicitat pe părintele stareț dimpreună cu obștea și cu toți cei care au făcut ca această splendidă biserică să fie înălțată spre slava lui Dumnezeu și folosul oamenilor, edificiul eclesial fiind un exponent de seamă al vechii arte creștine, înfrumusețată cu pictură în frescă, fără cupolă, având planul de navă și bolta asemenea carenei unei corăbii, ceea ce aduce aminte de Bazilica Nativității din Betleem.

Bineînțeles, din acest cadru sărbătoresc nu avea cum să lipsească venerabila lelea Floare din Runcu Salvei, cunoscută și mult îndrăgită opincăreasă din județul Bistrița-Năsăud, mereu prezentă la evenimentele importante din viața Mănăstirii Izbuc, pe care o iubește atât de mult, care a oferit Ierarhului cetății Oradiei un cozonac tradițional special, însoțit de urări de bine, în versuri poporane frumos meșteșugite, dar nici vestita bunică Lenuța din Chintenii Clujului străvechi și românesc.