În fiecare an, de mai bine de șaptesprezece ani, data de 3 noiembrie este o zi specială în calendarul de suflet al comunității euharistice a Episcopiei Oradiei, întrucât Întâistătătorul ei, Preasfințitul Părinte Sofronie, își serbează ziua de naștere, adăugându-se încă o perlă în șiragul viețuirii sale, însumând, din mila lui Dumnezeu, 57 de ani de la vederea luminii zilei din binecredincioșii Maria și Petru. Este un prilej de aleasă recunoștință pentru bunii credincioși încredințați spre arhipăstorire ai Preasfinției Sale, pentru binecuvântările arhierești, rugăciunile de zi și de noapte, pentru jertfa și sacrificiul slujirii cu responsabilitate, întru menținerea unui duh de pace, de rugăciune și echilibru spiritual în arealul unei pastorații ce solicită abilități misionare aparte și cunoașterea temeinică a particularităților sociale și sensibilităților locale.

Bineînțeles, și anul acesta, 3 noiembrie 2024, care a coincis cu Duminica a douăzeci și doua după Pogorârea Sfântului Duh, Sfânta Liturghie, cea mai înaltă și sublimă manifestare a mulțumirii și recunoștinței față de Părintele Ceresc, a fost maniera principală prin care Ierarhul Oradiei și-a serbat aniversarea, oficiind dumnezeiasca slujbă la biserica Parohiei Oradea Izvorul Tămăduirii, care, cu această ocazie, și-a serbat și cel de al doilea hram, Așezarea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în Lida. Din soborul slujitor au făcut parte slujitorii bisericii orădene, consilieri eparhiali și diaconii chiriarhali.

După citirea pericopei evanghelice rânduite, a Bogatului nemilostiv și săracul Lazăr (Luca 16, 19-31), Chiriarhul Oradiei a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc în care a tâlcuit învățătura de căpătâi pe care Domnul Hristos ne-o oferă prin mijlocirea fragmentului duminical, importanța iubirii milostive în ecuația propriei noastre mântuiri, într-o situare diametral opusă curentelor și ideologiilor egocentrice, care plasează interesele sinelui ca unică prioritate.

În deschiderea omiliei, Preasfinția Sa a evidențiat faptul că, în ciuda notorietății pildei și a familiarității pe care o simțim față de aceasta, rămânem repetenți la aplicarea și înțelegerea deplină a învățăturilor ce izvorăsc din grăitoarele tablouri zugrăvite de textul evanghelic, care ne stau ca mărturie a revelației dumnezeiești despre viața viitoare și a condiționării stării noastre veșnice de practicarea iubirii milostive cu care suntem datori față de aproapele. De fiecare dată când ne întâlnim cu ceea ce deja știm că ne-a învățat Domnul nostru Iisus Hristos, într-adevăr, cu mai multă și înnoită putere ne interpelează și se adresează direct sufletului nostru, înțelegând că viața noastră aici, pe pământ, este doar o anticameră, este doar holul, doar pridvorul adevăratei vieți – iar pericopa evanghelică ne-o spune cât se poate de limpede. Viața de aici este foarte scurtă, chiar dacă ajungem să trăim o sută de ani sau mai mult, și rămâne o pregătire pentru cea viitoare. Viața cea veșnică este pentru cel care crede în Hristos, ascultă și urmează dragostei Lui. Cine, însă, nu crede în viața și cuvintele Lui, ducând o viață înstrăinată, ajunge să guste „moartea cea de a doua” – iezerul de foc, văpaia cumplită în care a ajuns bogatul nemilostiv. A asculta înseamnă a urma Bunătății lui Dumnezeu după Chipul Căruia noi am fost creați. A nu asculta înseamnă a pleca sufletul, mintea și inima la ceea ce înstrăinează de Dumnezeu. Și ce înstrăinează cel mai mult de Dumnezeu? Egoismul.

Astfel, prin intermediul parabolei cutremurătoare evocate astăzi, Dumnezeu vrea să dezrădăcineze mândria din ființa noastră, să ne vindece și să ne trezească din orbirea duhovnicească, din egoismul care sufocă sufletul și ne ruinează eternitatea. De ce cade Adam din comuniunea cu Dumnezeu? Pentru că vrea să fie ca Dumnezeu; se pune în centrul propriei sale vieți, ascultând de diavol, și nu se mai raportează la Dumnezeu – Izvorul vieții, ci devine propria sa măsură și vrea să fie Dumnezeu. Exact același lucru l-a făcut și diavolul, care este întruchiparea egoismului. Cine este diavolul și îngerii săi? Este îngerul, urmat de alți îngeri, care a uitat că este de fapt creat de Dumnezeu și are un început. Singurul fără de început este Dumnezeu. Atunci, care este pornirea care îndeamnă îngerul plin de lumină să se pună în locul lui Dumnezeu? Egoismul. Dumnezeu este Generozitatea desăvârșită. Dacă Dumnezeu ar fi fost egoist, lumea nu ar fi existat, n-ar fi creat nimic; Și-ar fi fost îndeajuns Sieși. Dar Dumnezeu este plin de dragoste. El este Unul în Ființa Sa, dar întreit în Persoane. Tatăl Își iubește Fiul în Duhul Sfânt, iar Fiul Îl iubește pe Tatăl în Duhul Sfânt. Drama, tragedia societăților și lumii noastre de astăzi este tocmai lipsa acestei dragoste și varianta ei răsturnată: egoismul, egocentrismul, egolatria. Din păcate, paradigma după care societatea de astăzi este guvernată, filozofia care stă la temelia lumii înstrăinate de Dumnezeu este egoismul, egocentrismul, mergând până la egolatrie: închinarea la propriul eu. Aceasta nu are altă finalitate decât moartea și întunericul cel mai dinafară. Ceea ce cere bogatul nemilostiv, trimiterea cuiva din lumea de dincolo înapoi la viață pentru a-i chema pe oameni la pocăință, se bazează pe o intuiție. Eventual, o minune ar putea să îl întoarcă pe om la Dumnezeu, asta înseamnă pocăință. „Metania” sau „metanoia” înseamnă schimbarea gândirii. Adică schimbarea gândirii egoiste și egolatre, transfigurarea și luminarea ei prin deschiderea perspectivei spre Dumnezeu. Acesta e sensul adânc al pocăinței, schimbarea profundă a vieții, nu exterioară, ci transformarea radicală, transfigurarea vieții desfigurate de păcat, prin egoismul care orbește dragostea. Egoistul se iubește pe sine însuși și îi disprețuiește pe cei din jur, pe toți ceilalți îi vede păcătoși și vrednici de osândă, de defăimare.

Actualizând mesajul biblic, Ierarhul a contracarat tipologia creștinismului sfidător din zilele noastre, care, mai mult sau mai puțin voluntar, Îi cere lui Dumnezeu dovezi și lucrări senzaționale în schimbul credinței personale, realitate ce demască orientarea total eronată și rătăcită în căutarea căii strâmte ce duce spre Împărăția lui Dumnezeu. Bineînțeles, o minune, ca și învierea cuiva din morți, nu poate zgudui conștiința unui om autosuficient. Prin gura Patriarhului biblic Avraam, Dumnezeu ne spune că dacă oamenii nu ascultă de Moise și de Proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre cei morți. Este exact drama societății noastre contemporane: oameni care așteaptă minuni, văd că se întâmplă catastrofe în jur, se vaită și se tânguie, dar nu ascultă și nu iau în seamă dragostea lui Dumnezeu și Modelul pe Care Dumnezeu ni-L dă, Domnul Iisus Hristos, Fiul Său. Modelul Său este Iubirea sacrificială, să-ți sacrifici tu interesul pentru pacea și liniștea confraților tăi. A fi creștin înseamnă a fi iertător și bun, răutatea și răzbunarea n-au ce căuta în creștinism. Cei care se bat cu pumnul în piept și încă apără Dreapta Credință, dar terfelesc aproapele cu orice ocazie și îl omoară zi de zi prin răutate și dorință de răzbunare, nu fac altceva decât să-și exprime public egoismul, prin care rup comuniunea de dragoste cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Care Și-a oferit Fiul pentru a lua asupra Sa păcatele noastre și a fi sacrificat prin moartea infamă a răstignirii pentru a ne dărui nouă viața cea veșnică. De aceea, a fi prigonit în lume pentru Hristos, a fi umilit, batjocorit, marginalizat, nesocotit, sărăcit, jefuit, exilat și omorât, nu face altceva decât să aducă în lume lumină, putere și har peste har, întărire în rugăciune, curaj în rezistența cea duhovnicească, dragoste până la extrem, inclusiv pentru prigonitori și calomniatori, dar și rugăciune pentru întoarcerea la Dumnezeu a cât mai multor oameni, din darul lui Dumnezeu. Creștinismul înseamnă bunătate și bunătatea se conjugă cu milostenia. Când ai, dai. Când nu ai ce da, oferă dragoste, oferă compasiune, oferă înțelegere, că asta avem! Dar pentru aceasta trebuie să nu ne lăsăm împietriți în propriul egoism, ci să zdrobim interesul propriu, lăsând harul lui Dumnezeu să curgă din inima noastră spre fratele nostru și sora noastră.

La finele programului liturgic, Părintele Andi-Constantin Bacter, preot coslujitor al parohiei și consilier pentru comunicare la Centrul Eparhial, a ținut o alocuțiune aniversară în cinstea Ierarhului.

În încheiere, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a mulțumit tuturor celor prezenți pentru primirea caldă și bucuria de a serba împreună cel de al 57-lea an de viață, mulțumind din toată inima lui Dumnezeu pentru toată binecuvântarea și dragostea pe care a revărsat-o asupra întregii Eparhii și pentru cereasca purtare de grijă, fără de care crucea slujirii arhierești ar fi fost imposibil de purtat. Nu în ultimul rând, un gând de profundă gratitudine s-a îndreptat către neprețuita sa mamă, doamna Maria Drincec, a cărei prezență, deși mutată la veșnicele lăcașuri de aproape doi ani, a resimțit-o pe parcursul întregii Liturghii, așa cum Preasfinția Sa o resimte, clipă de clipă, în inima și gândul său, încă de când a închis ochii întru așteptarea învierii de obște și a dulcii reîntâlniri cu mult iubitul și unicul ei fiu.