La începutul fiecărui an bisericesc, după ce Biserica ne încredințează bucuria tainică a Nașterii Maicii Domnului – început al restaurării firii omenești în Lumina Legii Harului –, urmează o a doua chemare, adâncă și cutremurătoare: cea a Crucii. Nu întâmplător, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci vine imediat după praznicul Maicii Domnului: între începutul curat al viețuirii în Hristos și împlinirea ei prin jertfă se întinde aceeași axă verticală a mântuirii. Biserica nu ne „cruță” de greutatea acestei realități, ci dimpotrivă, ne-o așază la inimă încă de la început, întrucât nu există mântuire fără Cruce, nici înnoire fără sacrificiu. Este singura Cale, străină de scurtături comode sau iluzii confortabile, care ne poate înălța dincolo de micimile lăuntrice și de seducția deșartă a lumii.

La această prilejuire sărbătorească a Crucii, 14 septembrie 2025, coincidentă cu Ziua Domnului, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat sărbătorind alături de obștea monahală a Mănăstirii Sfintei Cruci din Oradea, unde, pe Altarul de vară închinat Înălțării Sfintei Cruci şi Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mânăstirea Brazi, a oficiat Sfânta Liturghie. Înaintea Dumnezeieștii Liturghii, Preasfinția Sa a săvârșit slujba de sfințire a unei troițe împodobite cu mozaic, amplasată la intrarea în incinta așezământului monahal.

Evocarea solemnă a fragmentului ioaneic al Sfintelor Pătimiri (Ioan 19, 6-11; 13-20; 25-28; 30-35) a adus în fața credincioșilor taina Crucii ca unic drum al mântuirii, trăită de această dată în lumina Duminicii, unind recapitulativ în inimile tuturor, la început de an bisericesc, Paștele Crucii cu Paștele Învierii. În continuarea citirii evanghelice, Ierarhul Oradiei a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc în care a tâlcuit sensul Crucii ca drum al transfigurării omului, chemarea la rugăciune ca lucrare mântuitoare și puterea biruitoare a Crucii în viața de zi cu zi a credinciosului.

În debutul omiliei, Preasfințitul Părinte Sofronie a evidențiat caracterul străvechi și profund istoric al sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, amintind de aflarea Lemnului făcător de viață de către Sfânta Împărăteasă Elena, precum și de recuperarea sa ulterioară, după ce fusese furat de perși în urma ocupării Ierusalimului și a Țării Sfinte. Apoi, Chiriarhul a tâlcuit sensul adânc al Crucii ca drum al restaurării firii omenești, arătând cum Slava taborică prefigurează transfigurarea noastră lăuntrică prin har, iar comuniunea pierdută cu Tatăl este refăcută prin Jertfa Fiului și Lucrarea Duhului Sfânt:

„Dumnezeu nu l-a făcut pe om pentru moarte, ci ca să se bucure de comuniunea cu Tatăl Său Cel Ceresc. L-a făcut pe om după Chipul Ipostasului Tatălui, adică după Fiul și Cuvântul Veșnic al lui Dumnezeu. De aceea, prin tainica lucrarea a Duhului Sfânt, din voia Tatălui, Fiul Se face Om pentru noi oamenii și a noastră mântuire. Mai înainte de Răstignirea Sa și de Sacrificiu, Dumnezeu adevărat fiind, Domnul Hristos ia pe trei dintre ucenicii Săi, pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, din evanghelia căruia tocmai s-a citit, ca să le arate Slava Sa, Slava lui Dumnezeu strălucind în Fiul Omului, în Noul Adam. Care este puternicul mesaj pe care, prin Schimbarea la Față, Domnul nostru Iisus Hristos îl transmite pe Muntele Taborului mai înainte de Înălțarea pe Lemnul Crucii, urmată de Înviere și apoi Înălțarea, Proslăvirea în Ceruri, de-a dreapta Tatălui? Se schimbă la față înaintea Ucenicilor Săi și veșmintele se fac mai albe decât înălbitorul poate albi pe pământ. Slava Dumnezeiască strălucind în Fiul lui Dumnezeu Înomenit, în Noul Adam, arată cum ar fi fost Adam cel dintâi dacă nu ar fi rupt comuniunea cu Tatăl Cel Ceresc. Așa ar fi strălucit Adam în Rai. Așa strălucea, dar nu știa, cum nici Sfinții cei mari, dobândind Duhul Sfânt, se umplu de Slava lui Dumnezeu și mărturisesc că n-au pus început bun pocăinței, deși ei strălucesc de Slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta Tatăl Cel Ceresc Își sacrifică Fiul, pentru ca să ne întoarcă pe noi, cei căzuți în moarte, spre Slava de pe Tabor, prin Taina Crucii, prin Taina Morții, a Învierii și Proslăvirii Fiului Omului. Slava taborică ne-o împărtășește Hristos prin harul Duhului Sfânt, din darul Tatălui, în Sfânta Biserică și ne cheamă pe calea pocăinței, a întoarcerii, a Crucii, a răstignirii egoismului din noi, spre propria noastră înviere, spre Slava cerească. Așadar, noi, oamenii, suntem chemați de Hristos Domnul și Mirele Bisericii să ajungem la dobândirea harului Duhului Sfânt, care să ardă spinii păcatelor, răutății și egoismului nostru, să mistuie tot ce este rău și putred în viața noastră, pentru a străluci Slava lui Dumnezeu în golul nostru lăuntric.”

În continuare, Ierarhul a arătat cum răcirea duhovnicească a omului contemporan vine din pierderea conștientizării prezenței harului primit la Botez, subliniind că rugăciunea, personală și comunitară, rămâne singura respirație vie a sufletului, singura cale prin care viața noastră află sens și ocrotire, dobândind astfel împlinire:

„Am pierdut Slava Dumnezeiască prin înaintașii noștri, iar prin păcatele noastre ne lăsăm în continuare jefuiți de ea, întrucât o primim deja, în germene, în Taina Sfântului Botez, la înfierea noastră la sânul cel matern și cald al Bisericii, simbolic reprezentată de Maica Duhovnicească, Hrănitoarea cu lapte a Fiului lui Dumnezeu Înomenit, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – Grabnic Ajutătoare în rugăciunea noastră pentru propria noastră mântuire. Astfel, iubiții mei frați și surori, rugăciunea Bisericii se cuvine a fi continuată în rugăciunea particulară. E drept, în zilele noastre, grăbiți și prea pripiți în toate, ne facem prea puțin timp pentru rugăciune. Asta e mare pagubă pentru suflete! Pentru că cine nu își face timp măcar preț de ceva vreme în fiecare zi să se roage, ajunge să fie cuprins de vâltoarea lumii și să se răcească duhovnicește. De aceea, nu este suficient să venim la biserică în Duminici și sărbători, ci trebuie să continuăm rugăciunea cea de obște cu rugăciunea particulară, să ne rugăm și să lăsăm timpului nostru, nu să treacă în zadar, ci răgazul rugăciunii binecuvântate. Da, avem multe îndatoriri: suntem nevoiți să ne câștigăm pâinea, să mergem să lucrăm, să cheltuim o grămadă de timp pentru a le împlini pe toate. Însă câtă bucurie se naște în suflet când poți să îi ajuți pe ceilalți, să faci bine și să primești din partea lor binecuvântare și rugăciune, ajutându-te și sprijinindu-te în propria ta rugăciune, pentru ca să apuci să-i oferi cât mai mult timp sufletului tău pentru a petrece timp cu Dumnezeu, Creatorul său, Mântuitorul său, Dăruitorul său. Astfel, întreaga noastră viață, încetul cu încetul, cu puterea Cinstitei Cruci – pentru că da, viața creștinului este viață de sacrificiu – se transformă în viață de rugăciune. Sufletul poate pune stavilă căilor răutății prin sfânta rugăciune, pentru că omul care se roagă nu se mai sperie de toate răutățile și nebuniile lumii, de blestemățiile și urgiile pe care nebunia omenească le poate dezlănțui pe fața pământului.”

Ierarhul Oradiei a mai arătat că puterea Crucii nu se manifestă doar în spațiul liturgic sau pe un tărâm strict simbolic, ci în însăși lupta omului cu suferința, cu ispitele și cu marginalizarea pe care o poate trăi ca mărturisitor al lui Hristos într-o lume tot mai înstrăinată și ostilă credinței:

 „Ziua Înălțării Sfintei Cruci se cuvine să ne aducă aminte tuturor că Înălțarea ei biruitoare înaintea poporului este Arma de temut de care fug duhurile necurate și se ascund demonii, izgoniți în iadul din care au ieșit. Mare putere are cinstita și de viață făcătoarea Cruce, amintindu-ne tuturor că nu mărirea și slava deșartă aduce fericire omului pe pământ, mai ales că-i pune în pericol moștenirea vieții veșnice, ci primirea tuturor încercărilor întru smerenie, cu inimă curată, cu recunoștință înaintea lui Dumnezeu pentru tot ajutorul îl ajută pe creștin să stea drept în vâltoarea vremurilor. Și cu toate că în aparență creștinul poate fi un înfrânt, înfățișându-se lumii ca un marginal, de fapt creștinul a biruit răul în propria sa viață și, cu Hristos Cel Răstignit pe Cruce, răstignit fiind, călătorește spre propria sa înviere. Atât de mare este puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, încât fug de ea nu doar cei care se tem și o ocolesc și nu știu cum să o ascundă de la fața lumii și oamenilor, ci mai ales cetele demonice întunecate. Pentru aceasta, ori de câte ori ispitele, încercările, răutățile, greutățile și propriile noastre neputințe și patimi ne asaltează și ne asupresc, simțindu-ne copleșiți și doborâți, pe cale de a ne surpa, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci suntem chemați de Duhul Sfânt să începem rugăciunea, să mergem cu rugăciunea înainte, să ne însemnăm cu Sfânta Cruce, să nu ne rușinăm de ea, să nu ne rușinăm că suntem ai lui Hristos și că rămânem ai lui Hristos, cu El nădăjduind să rămânem în vecii vecilor.”

La finalul sfintei slujbe, Părintele Arhimandrit Atanasie Paleu, duhovnicul Mănăstirii Sfintei Cruci, a rostit un cuvânt festiv prin care a mulțumit Ierarhului Oradiei pentru bucuria duhovnicească împărtășită obștii și credincioșilor la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.

În încheiere, Chiriarhul locului a rostit un cuvânt de binecuvântare și un îndemn de suflet către toți cei prezenți la prăznuirea liturgică a hramului sfântului așezământ monahal:

„În momentul în care noi, creștinii, ne trezim înconjurați de tot felul de răutăți și începem și noi să gândim ca lumea care nu L-a cunoscut încă pe Hristos, suntem cu adevărat mai de plâns decât toți oamenii. Care este condiția creștinului? Care este Semnul nostru, al creștinilor, Semnul prin care ne cunoaște toată lumea, și păgânii, și cei care ne urăsc? Este Crucea, de care nu avem voie să ne rușinăm, dar nici să o folosim în mod triumfalist. Înălțarea Crucii ca semn biruitor nu înseamnă că suntem chemați să stăpânim pământul aici și acum. Lumea Îi aparține lui Dumnezeu și Biruința e a Lui. Noi, aici, suntem slujitorii Lui și vestitorii Bucuriei, Păcii și Luminii Lui, iar Lumina Lui se conjugă cu salvarea noastră din moarte. Și atunci, de ce ne lăsăm îmbolnăviți de răul din lume, căutând fericirea materială aici și acum? Fericirea, da, poate veni și aici și acum, însă numai în inima liniștită care se roagă, care Îl primește pe Dumnezeu în taina sufletului, care lasă loc lui Dumnezeu în viață, nu egoismului propriu. Poate creștinul să scape de cruce? Nu poate. Este viața creștinului lipsită de sacrificii? Nu este. Atunci când ți se oferă în viață prilejul să sacrifici ceva – nu pe cineva, ferească Dumnezeu! – din bunăstarea ta, tu, creștinule, ai uitat cine ești? Noi nu suntem oamenii răzvrătirii! Noi nu suntem oamenii protestului! Noi nu suntem oamenii minților tulburate! Noi suntem oamenii păcii! Rugători pentru lume și pentru pacea lumii! Dar, dragii mei, pacea trebuie să o avem întâi în inimile noastre. Și pacea vine în inimile noastre prin sfânta rugăciune, care înseamnă răstignirea patimilor egoiste din noi, a răutăților din noi. Creștinism fără sacrificiu nu este, fraților și surorilor! Nu vă potriviți mintea, inima și sufletul la valurile de răutate din lume, ci răspundeți prin Bunătatea lui Dumnezeu, cea care curge prin sfânta rugăciune în care Îl invocăm neîncetat pe Mântuitorul sufletelor noastre.”

pr. Andi-Constantin Bacter