Ziua de 1 decembrie a fost marcată în Catedrala Națională prin săvârșirea slujbei de Te Deum, urmată de un Polihroniu, cântec liturgic festiv, săvârșite de către Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, înconjurat de un sobor din care au făcut parte părintele arhimandrit Ciprian Grădinaru, eclesiarhul Paraclisului Catedralei Naționale; părintele Ionuț Corduneanu, vicar administrativ patriarhal; părintele Michael Tița, vicar eparhial; părintele prof. dr. Ștefan Buchiu, vicar eparhial onorific; părintele lect. dr. Cosmin Pricop, decanul Facul­tății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din București; părintele Sorin Ștefan Pitic, inspector general și șeful Secției de asis­tență religioasă din cadrul MApN, precum și alți slujitori. Momentul solemn a fost înfrumusețat de Grupul psaltic „Tronos“ al Catedralei Patriahale, dirijat de părintele arhid. Mihail Bucă.

În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul a vorbit despre rolul Bisericii în desăvârșirea unirii românilor într-un stat unitar național: „Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918) a avut un scop clar și asumat de întreaga țară: Marea Unire a tuturor românilor. După doi ani de la intrarea țării noastre în război, care au început printr-o serie de înfrângeri zdrobitoare, situație care va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala Bucu­rești, după ani de sărăcie, de epidemii necruță­toare, în care România aproape dispăruse ca stat, după o pace de compromis dezastruoasă, s-a reușit împlinirea idealului național, pentru care țara noastră intrase în luptă, şi chiar mai mult de-atât: s-a născut România Mare. Pentru realizarea acestui ideal au murit însă aproape 1.000.000 de români, soldați și civili. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România; la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a emis rezoluția de unire necondiționată cu Regatul României, iar la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a decretat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureşului şi Sătmarului cu Regatul României. Așadar, la 1 decembrie nu celebrăm doar unirea Transilvaniei cu România, ci chiar formarea României Mari, în urma tuturor actelor de unire din anul 1918. Rolul Bisericii și al clericilor în desăvârșirea Marii Uniri a fost deosebit de important, mai ales în trezirea și păstrarea conștiinței identității de neam a românilor, a unității de limbă și credință. Șirul celor care au murit pe front sau au participat la Primul Război Mondial, precum și al clericilor care au suferit de pe urma promovării idealului de unitate românească în Transilvania, Bucovina și Basarabia este atât de mare, încât numele lor nu le știe nimeni în totalitate. Însoțind armata română pe front, preoții au slujit Sfânta Liturghie, au spovedit și au împărtășit soldații, au înmormântat pe cei căzuți în luptă sau răpuși de boli, au îmbărbătat cu timp și fără timp. De asemenea, preoții au ținut cursuri, au suplinit medici, farmaciști, învățători, au deschis școli și orfelinate, au explicat ostașilor și românilor din Transilvania și din Basarabia istoria românilor, au întreținut cultul pentru eroii care și-au dat viața pentru țară și neam, pentru dezrobirea pământului strămoșesc. Unii preoți chiar s-au jertfit pe câmpul de luptă, dându-și viața alături de soldați. Alți preoți au căzut prizonieri pentru că au întârziat în spatele liniei frontului cu pansarea răniților, cu îngrijirea muribunzilor, ori cu îngroparea soldaților morți. În Transilvania, pentru susținerea idealului unirii, chiar înainte de 1918, peste 150 de preoți ortodocși au fost întem­nițați de autoritățile maghiare, fiind considerați elemente periculoase, iar peste 200 de preoți au fost deportați la Sopron, în Ungaria, aproape de granița cu Austria, în condiții grele, de mizerie, unde au fost închiși timp de mai bine de doi ani, iar unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă. Prețuirea deosebită față de lucrarea și jertfa preoților militari în timpul Războiului de întregire a neamului românesc (1916-1919) l-a făcut pe generalul Constantin Prezan, comandant al Armatei Române, să declare la sfârșitul războiului: «Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât le-am cerut noi pentru Țară și Neam»”.

De asemenea, ierarhul a vorbit despe contri­buția primului Patriarh al României la marile evenimente istorice.

„Una dintre puținele fotografii păstrate de atunci îl înfăţişează pe viitorul Patriarh al României, Miron Cristea, pe atunci Episcop ortodox al Caransebeșului, alături de Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, cel care a citit Proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României, în fața Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. La final, cei doi ierarhi s-au îmbrățișat exprimând simbolic unitatea românilor din Transilvania, indiferent de deosebirile confesionale. Ei au fost cei care îi dezlegaseră duhovnicește pe soldaţii români ardeleni, ortodocși și greco-catolici, de jurământul de credinţă faţă de împăratul austro-ungar, putând lupta astfel alături de frații lor români pentru unirea cu țara. Episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu, alături de alți doi fruntași ardeleni, Alexandru Vaida Voievod și Vasile Goldiș, au dus la București actul Declarației de Unire de la Alba Iulia, care a fost înmânat regelui Ferdinand I al României. Marea Unire de la 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai strălucită a istoriei româneşti. Măreția ei constă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu a fost opera unui singur om politic, ori a unui guvern sau a unui partid, ci este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată cu puternică înflăcărare, izvorâtă din adâncul conştiinţei unităţii poporului. Înfăptuirea statului național a permis națiunii române să-şi pună în valoare geniul propriu, etosul spiritual, puterea de muncă şi capacitățile sale creatoare, în slujba progresului economic și social, a dezvoltării ştiinţei, învăţământului şi a culturii. (...) Realizarea statului național unitar român la 1 Decembrie 1918 a fost benefică şi pe plan spiritual, atrăgând după sine organizarea unitară a structurilor bisericeşti din toate provinciile româneşti, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În acelaşi timp, ea a creat şi premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925”, a spus Episcopul-vicar patriarhal.

Catedrala Națională din București este dedicată memoriei tuturor eroilor români, primul ei hram fiind `Înălțarea Domnului - Ziua Eroilor”, iar al doilea hram, `Sfân­tul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul ­României”.

 Radu Mihai Sâmbeteanu  (Ziarul Lumina)