Locaţia curentă este: Prima pagină / Ierarh / Scrisori Pastorale / Scrisori Pastorale 2007 / Scrisoare Pastorală la Naşterea Domnului 2007

Scrisoare Pastorală la Naşterea Domnului 2007

 

† SOFRONIE

Din mila lui Dumnezeu Episcop al Oradiei şi
Locţiitor de Episcop al Sălajului,


Iubitului cler, evlavioşilor monahi şi monahii şi întregului popor al lui Dumnezeu din cuprinsul Sfintelor Eparhii ale Oradiei şi Sălajului, har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, în Duhul Sfânt, iar de la noi dragoste curată şi preţuire sfântă.


Binecinstitori creştini şi creştine,


Cu voia Prea Sfintei Treimi suntem din nou îmbrăcaţi în haină de sărbătoare, în anotimpul ninsorilor şi-al înmiresmatelor aduceri-aminte, cu toţii adunaţi în jurul Sfintelor Altare, pentru a-L cinsti, cum se cuvine, pe Cel Ce „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat, de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”.  
La fel ca în fiecare an, timpul binecuvântat al sărbătorii Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este aducător de pace sfântă şi de linişte mai presus de fire, peste întregul pământ, în tot cosmosul. Armele tac, neînţelegerile pălesc, iar conflictele îşi pierd din intensitate. Potrivit cuvintelor Psalmistului: „mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat; adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit” (Psalmul 84, 11-12).
Se aşterne pace pe pământ, ca acum aproape două mii de ani, harul dumnezeiesc actualizând imnul de preamărire al Sfinţilor Îngeri, lăudători ai înomenirii Cuvântului lui Dumnezeu: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14)!
Această pace sfântă vine peste noi, în inimile noastre şi se întinde în lumea toată, coborând din ceruri şi invadând cu blândeţe universul întreg. Izvorul, sursa acestei stări mai presus de minte, de înţelegerea obişnuită, este Însuşi Cel pe Care Îl sărbătorim, Hristos Domnul: „El este pacea noastră” (Efeseni 2, 14), prin Care „avem pace cu Dumnezeu” (Romani 5, 1), Care ni S-a descoperit în Prea Sfânta Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Căruia I se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinarea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Iubit popor al lui Dumnezeu, Noule Israel,


Pacea paradisiacă despre care am amintit este atmosfera Împărăţiei Cerurilor. Într-un astfel de climat spiritual nu mai este loc pentru nici o vrăjmăşie, pentru nici o luptă a contrariilor, pentru nici o risipire. Aerul ceresc este respirat deopotrivă, de către toţi şi în deplină armonie, potrivit profeticelor cuvinte ale lui Isaia, despre vremea Împărăţiei mesianice: „Dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui şi credincioşia ca un brâu peste coapsele Lui. Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte” (Isaia 11, 5-6). „Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în securi. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu-şi vor mai face războaie” (Isaia 2, 4).
Chiar dacă suntem încă departe de a trăi întocmai, în cursul vieţii noastre trecătoare, în ambientul ceresc, prin harul dumnezeiesc, în Sfânta Biserică, în Noul Israel, Dumnezeu lucrează neîncetat, pregătindu-ne pentru bucuriile suprafireşti ale Împărăţiei celei netrecătoare a lui Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Căruia, după cuvântul profetului Daniel, „I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7, 14).
Pentru ca pacea, aşternută acum pe pământ, să străpungă inimile noastre şi să rămână acolo, sălăşluindu-se, avem nevoie de pace cu Dumnezeu şi cu aproapele, cu fratele nostru, pentru ca apropierea noastră de Sfântul Altar, la ceas de sărbătoare, să nu fie umbrită de nici un nor, oricât de mărunt ar fi: „dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24).
Pentru că nu poate exista pace acolo unde nu este iertare. Greşim cu toţii. Greşim mult. Greşim unii faţă de alţii. Dar dacă nu iertăm, cum vom putea trăi în pace? Fără iertare nu poate exista linişte lăuntrică, pace în inimă. Şi pentru că greşim şi noi, suntem obligaţi, creştineşte, să iertăm, la rândul nostru. Ori de câte ori greşim, să ne cerem iertare. Şi ori de câte ori ne greşeşte aproapele, fratele nostru, să-l iertăm. Altfel, nu vom avea pace în rugăciune, linişte sufletească, bună aşezare a inimii. În afara iertării, ţâşnite din inimă, din adâncul fiinţei noastre fragile, nu putem trăi în pace. Dacă nu iertăm, creştinismul nostru ar fi de paradă, iar propovăduirea noastră: vorbe în vânt.
Odinioară, Sfântul Petru, Corifeul Apostolilor, L-a interpelat pe Domnul: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de  mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” Iar Domnul Iisus Hristos îi răspunde, şi, prin el, fiecăruia dintre noi: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22).

Dreptmăritori creştini,


Pentru a gusta, aşadar, pacea lui Dumnezeu, va fi nevoie de iertarea pe care să o cerem şi să o primim, cerându-ne iertare pentru greşeli şi iertând, la rândul nostru, iertând neîncetat. Am îndrăzni să adăugăm: necondiţionat. Aşa cum l-a iertat tatăl primitor pe fiul risipitor, fără a-i impune condiţii, nici măcar să-i ceară să-şi repete cererea de iertare încă o dată, ci îndată primindu-l, cu bucurie mare, fericit pentru întoarcerea acasă, în sine, a fiului său.
Şi noi, iubiţi fii duhovniceşti, greşim şi ni se greşeşte, de nenumărate ori, în cursul vieţii noastre pământeşti. Istoria trăită de noi şi de înaintaşii noştri ne-a oferit, nu o dată, prilej de ură şi răzbunare, ceartă şi dezbinare. Secolul care a trecut a fost unul din cele mai sângeroase din istoria omenirii. Am căzut, de multe ori, cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin, în greşeli şi păcate. Am ridicat, şi nu o dată, ziduri între noi. Ne-am aruncat, adesea, vorbe de ocară, ne-am nedreptăţit, nu de puţine ori. Rănile păcatelor şi greşelilor noastre le purtăm în inimi, în suflet, în conştiinţă. Purtăm în noi şi consecinţele greşelilor părinţilor noştri.
De aceea, în pacea sărbătorii creştine, în cel mai creştinesc mod, să ne cerem iertare unii altora pentru toate răutăţile, nedreptăţile şi neajunsurile dintre noi. Şi să iertăm, mai ales să iertăm, din inimă, tuturor, toate. Şi pacea lui Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru se va lăsa blând în noi, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu peste vieţile noastre, peste bisericile noastre, peste Sfintele noastre Eparhii, peste parohii şi mânăstiri, peste toţi şi peste toate. Şi ne va ajuta să trăim în pace cu toţii, laolaltă, precum şi cu fraţii noştri de un sânge cu noi, dar împărtăşind alte confesiuni, cum şi cu fraţii noştri în umanitate, dar din alte neamuri, împreună cu care ne-a rânduit Prea Sfânta Treime să trăim pe acest pământ.
Fie ca frumuseţea şi pacea sărbătorii Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul, să nu ne părăsească niciodată, rămânând adânc în noi, prin lucrarea Sfântului Duh, iar nouă să nu ne lipsească nicicând curajul de a cere iertare, atunci când greşim şi nici bunăvoinţa de a ierta din inimă, atunci când aproapele nostru, fratele nostru, sora noastră îşi cere iertare de la noi.

„Şi-acum te las, fii sănătos
Şi vesel, de Crăciun,
Dar nu uita, când eşti voios,
Române: să fii bun!”

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi smerit rugător înaintea lui Dumnezeu,

cerându-vă iertare pentru toate greşelile şi iertându-vă, pe toţi, din inimă,


† SOFRONIE
Episcopul Oradiei
şi
Locţiitor de Episcop al Sălajului