Locaţia curentă este: Prima pagină / Ierarh / Scrisori Pastorale / Scrisori Pastorale 2009 / Scrisoare Pastorală la Duminica românilor migranţi 2009

Scrisoare Pastorală la Duminica românilor migranţi 2009

 

† SOFRONIE

Din mila lui Dumnezeu Episcopul Oradiei,

 

Iubitului cler şi binecuvântatului popor binecredincios, har, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Fiul lui Dumnezeu, în Sfântul Duh, iar de la noi rugăciune, preţuire şi iubire netrecătoare.

 

Cinstiţi creştini şi creştine,

 

Ne aflăm în cea dintâi Zi a Domnului după marea sărbătoare bisericească a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, cunoscută în popor şi sub numele de Sântă-Măria Mare. O serbare închinată Maicii Domnului, Maica Bisericii, al cărei nume arată că este cea mai mare zi de cinstire a Maicii Preciste. Zi de hram în foarte multe biserici şi mânăstiri, cu deosebită ţinere şi în Episcopia Oradiei, unde Catedrala Episcopală „cu Lună”, necropola Episcopilor Oradiei şi locul întronizării Ierarhilor dreptmăritori orădeni, dar şi Mânăstirea Izbucului, cea dintâi chinovie de monahi din Crişana, precum şi marea obşte de călugăriţe a Sfintei Cruci din metropola de pe Crişul Repede, îşi prăznuiesc hramul.

În ziua sfântă a Adormirii Preacuratei şi Pururea Fecioarei Maria, mulţimi mari de credincioşi îşi îndreaptă paşii, în pelerinaj, spre grădinile Născătoarei de Dumnezeu, din Grădina Maicii Domnului, binecuvântata noastră ţară, România. La Hodoş-Bodrog, Nicula, Sâmbăta de Sus, Putna sau Văratic, la Vad, Lipova, Govora sau în atâtea biserici din oraşele şi satele româneşti, la 15 august, este zi de mare bucurie şi binecuvântare, de întâlnire şi fericită petrecere a pelerinilor, mulţi aflaţi, în această perioadă, în vacanţă sau în concediu, nu puţini întorcându-se acasă de la mari depărtări, de „peste mări şi ţări”, pentru a fi împreună cu cei dragi, de Sântă-Maria Mare. Iar la Marea cea Mare, marinarii şi flota îşi serbează Sfânta Protectoare, Ocrotitoarea tuturor celor ce navighează pe marea vieţii, pe mări, dar şi pe uscat sau prin văzduh, Sfânta Maria, „Steaua mării”, aşa cum Regina Maria a României Mari şi-a botezat capela din Balcic, de la malul Mării Negre.

Pe Preasfânta Doamna noastră, noi toţi am dobândit-o ca Maică Sfântă, Stăpână şi Ocrotitoare, la Crucea de viaţă dătătoare a Domnului Hristos, când Fiul Fecioarei, răstignit, în pragul morţii Sale mântuitoare, Şi-a încredinţat Maica discipolului iubit: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine”. (Ioan 19, 26-27) Şi cum, după învierea Domnului, apostolii au plecat să propovăduiască „Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15), Sfânta Fecioară l-a însoţit, în peregrinările sale apostolice, pe Sfântul Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, cunoscând osteneala şi nevoinţele pelerinului. Ea însăşi a devenit pelerin, vestind Învierea Fiului Omului. A ajuns, astfel, în Asia Mică, la Efes existând până astăzi Casa Maicii Domnului. Ieşind din Ţara Sfântă, a cunoscut depărtarea de casă, viaţa între străini, despărţirea de ceea ce cunoştea, dar a primit totul cu supunere, în smerenie şi ascultare, aşa cum i-a fost viaţa întreagă.

 

Iubiţi fraţi şi surori, fii şi fiice ai Maicii Preacurate,

 

Sfânta Fecioară a împlinit călătoria, pelerinajul vieţii sale, pe cât de frumos, pe atât de discret, cu toate că s-a învrednicit a fi Născătoare de Dumnezeu. Dar tocmai de aceea, a ştiut, de la Fiul pe Care L-a născut, că aici, pe pământ, „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul”. (Matei 8, 20) Aceasta a înţeles-o foarte bine şi Apostolul Neamurilor Pavel, atunci când le scria celor de un neam cu el: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”. (Evrei 13, 14) Şi a înţeles-o întocmai neamul românesc, în tot parcursul zbuciumatei sale deveniri istorice, de la formarea sa, prin aducerea de colonişti din toată lumea romană şi până la istoria recentă, pe toată desfăşurarea în timp a existenţei romane orientale sau româneşti, cu puternică tentă pastorală, licărind frumos şi tainic transhumanţa.

Istoria emigraţiei româneşti, însă, se înscrie pe alte coordonate decât cele ale migrării păstorilor cu turmele lor, în tot spaţiul Imperiului Roman al Orientului, în funcţie de mersul anotimpurilor, cu vărare la munte şi iernare la şes, pe întregul întins al Romaniei Orientale. Emigraţia este independentă de transhumanţă şi îşi trage sevele, energiile şi răspunsurile la provocări, din motive mai degrabă politice şi economice. Politic vorbind, prigonirile religioase au constituit destule resurse pentru strămutarea unor populaţii romanice întregi, spre orizonturi mai bune. Destul este a vorbi despre convertirea la islam a urmaşilor traco-iliri neromanizaţi, arnăuţii sau albanezii, care a determinat pustiirea metropolelor culturale ale romanităţii balcanice, Moscopolea în special şi, consecutiv, emigrarea masivă, către teritoriile stăpânite de Habsburgi, a unei părţi însemnate, bogate spiritual şi material, a românităţii sud-dunărene, din care, mai târziu, sub sceptrul altei pajuri bicefale, aveau să odrăslească un Andrei Şaguna, un Emanuil Gojdu sau, mai aproape de noi, un Herbert von Karajan.

Economic vorbind, istoria emigraţiei româneşti este şi mai veche, cu rădăcini medievale, când urmaşii coloniştilor romani din Dacia Felix, îndeosebi din ceea ce avea să fie în epoca modernă Banatul, dar şi din Ţara Haţegului, au luat drumul pribegiei spre Adriatica, ajungând în Peninsula Istria şi ajungând strămoşi ai istro-românilor de azi. Dar au fost şi cauze compuse, politico-religioase şi economico-sociale, care au determinat exodul în masă al populaţiei romanice orientale, cu precădere din Transilvania, spre teritorii mai generoase în a-i accepta pe dreptmăritorii creştini: Ţara Românească şi Moldova, dar şi guberniile vecine Moldovei din Imperiul ţarist. Dar, de departe, cea mai semnificativă şi, este timpul să o recunoaştem, cea mai predispusă la a naşte istorie, a crea cultură românească departe de vatra strămoşească, fiind emigraţia românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, înspre America.

 

Dragi români plecaţi de acasă,

 

Biserica Română a purtat mereu de grijă fiilor şi fiicelor ei plecaţi de acasă. Aşa se explică faptul că cea dintâi Episcopie românească în afara României a fost pentru America, primul Patriarh al României, Miron Cristea fiind şi Mitropolitul românilor din Ţările Apusene şi din America. Şi azi, Patriarhia Română are Mitropolii şi Eparhii în ţările în care românii s-au stabilit, din diferite motive, fie ele politice, economice, culturale sau educaţionale. Dar nu numai atât, ci mai mult: văzând amploarea fenomenului migraţiei româneşti în lumea contemporană, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al Tuturor Românilor a propus, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, ca prima duminică după 15 august, praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, să fie numită Duminica migranţilor români, mai cu seamă că, în acest răstimp, mulţi români plecaţi la muncă sau studii peste hotare, se află în concediu sau în vacanţă, deci sunt acasă din nou.

Or, ştiind noi că „şi perii capului, toţi sunt număraţi” (Matei 10, 30), pricepem că nimic nu este la voia întâmplării. Astfel, nici plecarea voastră departe de casă nu este fără rânduială, nu este lipsită de noimă, are un tâlc. Voi, dragii mei fraţi şi surori, chiar dacă nu vă daţi seama, chiar dacă nu recunoaşteţi, chiar dacă nici nu v-aţi gândit la aşa ceva, purtaţi în voi o întreagă zestre de la înaintaşi, un adevărat fel de a fi, o anume înţelegere a lumii, bazată pe un lung şir de experienţe, încercări, înţelepţiri, transmise din generaţie în generaţie, pe negândite, fără prea multe explicaţii, pur şi simplu. Din panoplia armelor duhovniceşti moştenite din străbuni şi predate „din tată în fiu” fac parte: bunătatea, omenia, răbdarea, ospitalitatea, deschiderea, toleranţa, respectul, întruchipate în proverbe şi zicători nemuritoare, dintre care aş alege unul de inspiraţie biblică: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”

Cu o astfel de zestre, cu un aşa tezaur, voi, fraţii mei şi surorile mele, călătoriţi prin lume, de multe ori fără să vă daţi seama. Şi nu sunteţi nici primii, nici ultimii. „Bădiţa Traian”, Împăratul roman care „a descălecat”, a cucerit Dacia, s-a născut în Hispania şi a fost Împărat la Roma. Din vremea strămoşească, a primilor daci romanizaţi, atât la nordul cât şi la sudul Dunării, mulţi consângeni ai noştri au făurit istorie, civilizaţie europeană şi cultură universală: Constantin cel Mare s-a născut la Naissus, la sud de Dunăre, Dionisie Exiguul şi Ioan Casian s-au născut în Dacia Pontică, între Dunăre şi Mare, şi au fost între cei mai învăţaţi oameni ai timpului lor, în primele veacuri creştine. Şi ar fi aşa de mult de spus, şi deşi ar trebui să punem punct, vom mai aminti un singur nume: Dimitrie Cantemir, cel dintâi român membru al unei academii europene, Academia din Berlin, a cărui inteligenţă, dar al lui Dumnezeu, a cărui personalitate enciclopedică, prilej de mândrie pentru orice naţie civilizată, a cărui erudiţie pot fi invidiate de oricare râvnitor la un Premiu Nobel. Dragii mei, înţelegeţi? Împliniţi, în viaţa voastră, ceea ce Dumnezeu vrea pentru voi! Fiţi ceea ce trebuie şi vreţi să fiţi! Noi vă iubim şi vă aşteptăm, cu drag şi dor, acasă! Să fiţi fericiţi şi binecuvântaţi!

 

Al vostru, al tuturor, rugător şi duhovnicesc părinte,

 

† SOFRONIE

Episcopul Oradiei