† SOFRONIE

Din darul lui Dumnezeu Episcopul Oradiei, iubitului cler, smeritului cin monahal şi întregului popor creştin ortodox din Bihor, har, milă şi pace de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, iar de la noi binecuvântare arhierească şi părintească preţuire.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Prin purtarea de grijă şi la propunerea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Autocefale a declarat anul 2011 ca „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii”, în toată întinderea Patriarhiei Române, atât în Eparhiile din interiorul graniţelor ţării, cât şi în cele din afară. Aşadar, anul acesta, în mod particular, Biserica îşi arată grija faţă de familia creştină, îndeosebi faţă de copii şi tineri, viitorul Bisericii şi neamului românesc.
„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Nu puţine sunt pericolele care ne pasc în lumea din care facem parte. Din păcate, pericolele acestea îi privesc în special pe copii şi pe tineri, pentru că sunt o pradă uşoară, fiind la o vârstă fragedă, şi pot cădea sub influenţele nefaste ale indiferentismului religios, ale secularizării, care se manifestă cu tot mai multă putere, îndeosebi prin mijloacele moderne de comunicare în masă şi prin noile tehnologii, greşit întrebuinţate.
Într-o astfel de situaţie, familia are un rol esenţial în a-l creşte pe copilul botezat, iar când spun familie mă gândesc nu numai la familia sa directă, la părinţii trupeşti, ci şi la naşii de la Sfântul Botez, care fac parte din familia copilului botezat, fiind părinţii cei duhovniceşti. Aşadar, părinţii şi naşii au mare responsabilitate în creşterea şi educarea copiilor în comuniune cu Preasfânta Treime.
Dacă lucrurile acestea se întâmplă, atunci copilul este binecuvântat. Dacă, însă, părinţii săi trupeşti şi părinţii cei duhovniceşti, naşii, îşi fac prea puţin timp pentru educarea, pentru creşterea, aşa cu cum se cuvine, a copiilor lor, a finilor lor, atunci nu trebuie să se mire, peste ani şi ani, când vor culege altfel de roade decât cele pe care le aşteaptă. Cert este că noi, în Sfânta Biserică, toţi credincioşii, nu numai preoţii, pentru că toţi, fiind botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, suntem fii ai lui Dumnezeu după har, înfiaţi prin Fiul, în Duhul Sfânt, de către Tatăl, toţi avem responsabilitate pentru copiii şi tinerii noştri.
De aceea, noi trebuie să venim, pe lângă familia de acasă, să-i ajutăm pe copii să crească în comuniune de iubire cu Dumnezeul Treimic, în dragostea atotcuprinzătoare a Persoanelor Preasfintei Treimi. Alături de Biserică, un rol important îl are şi Şcoala. Dacă părinţii au sau îşi fac tot mai puţin timp pentru copiii lor, dacă bisericile nu mai pot face faţă din cauza mulţimii numărului de credincioşi şi a înmulţirii responsabilităţilor şi problemelor sociale cu care se confruntă, dacă Şcoala trece ea însăşi printr-o criză, ne dăm seama că niciuna din aceste instituţii fundamentale ale unei societăţi, singură, nu poate rezolva toate problemele, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste instituţii împreună: Biserica, Familia şi Şcoala. 
Copilul merge la şcoală după cei şapte ani de acasă, pe care nimic nu-i poate înlocui. Din păcate, cheia la gât, calculatorul sau joaca pe maidan, în înstrăinare de dragostea părinţilor, nu pot să aducă valori netrecătoare în sufletul copilului. Copilul, ca să poată creşte frumos, ca un „măslin plin de roadă”, cum se citeşte la rugăciunea de la hirotesia ipodiaconului, trebuie să se bucure de multă dragoste şi atenţie în cei şapte ani de acasă, care asigură educaţia în respect faţă de valorile tradiţionale şi, în primul rând, în frică de Dumnezeu, în frica sfântă a lui Dumnezeu.
După cei şapte ani de acasă, copilul merge la şcoală şi începe să înveţe cunoştinţe despre lumea din care face parte şi, din fericire, de douăzeci de ani încoace, la fel ca înainte, acum şaizeci-şaptezeci de ani, copiii învaţă iarăşi la şcoală religie, învaţă lucruri folositoare foarte pentru viaţa lor de mai târziu. Aceste arme, însă, din păcate, nu întotdeauna sunt suficiente când vine vârsta schimbărilor fundamentale din viaţa unui copil, vârsta prin care am trecut toţi cei care nu mai suntem la prima tinereţe. Această vârstă dificilă este vârsta în care Biserica, Familia şi Şcoala trebuie să îşi dea concursul şi să fie alături de copil, alături de tânărul care începe să vină la viaţa cea adevărată, începe să cunoască grijile lumii, şi nu este indiferent pentru noi, care vrem să avem un viitor aici şi să nu ne vedem casele şi bisericile pustiite, ca în alte părţi, unde duhul secularizării a secerat, este foarte important să fim împreună cu tinerii noştri atunci când în viaţa lor se petrec transformările radicale. 
Pentru că dacă suntem împreună cu ei, cu toată dragostea şi preţuirea noastră, şi nu vrând să facem pe stăpânii vieţilor lor, ci, ca nişte părinţi iubitori îi ajutăm şi îi susţinem cu discreţie, dar mai ales cu multă dragoste şi cu multă rugăciune, dragii mei, pentru ca Dumnezeu să îi trimită pe îngerii Săi păzitori şi să-i ferească de toată ispita şi de tot răul, tinerii noştri vor creşte frumos. Dacă, însă, la vârsta schimbărilor, nimeresc în prietenii greşite, în anturaje nepotrivite, tot ce se clădeşte în cei şapte ani de acasă, în primii ani de şcoală, la ora de religie, în puritatea de crin a vieţii copilului, se poate ruina, atunci când vlăstarul crinului nimereşte acolo unde nu se cuvine, pentru că părinţii nu au fost atenţi, şcoala s-a înecat în propriile ei probleme, iar Biserica a rămas departe de ei. Să nu fie!
De aceea, noi toţi trebuie să fim alături de copiii şi de tinerii noştri, ca să nu ajungă în lumea păcatului, să-i susţinem prin rugăciune, prin lucrarea sfinţitoare a Bisericii, prin chemarea ajutorului lui Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, prin prietenia sinceră, dezinteresată, deschisă, cu tinerii noştri, care, sigur, au probleme, pentru că toţi am avut probleme când am trecut prin vârsta aceasta, dar au nevoie de sfatul şi ajutorul nostru, dat însă nu cu trufie şi semeţie, ci cu dragoste şi cu bunătate, pentru ca să nu cadă în păcat, deoarece păcatul este slăbănogirea lumii, este starea de paralizie a sufletului atât cât omul rămâne rob păcatului. 
Ştim toţi cât este de greu să te trezeşti din păcat la viaţă, să îţi vii în fire precum fiul risipitor, şi numai prin puterea lui Dumnezeu, prin multa rugăciune a Bisericii şi lacrimile părinţilor, ale mamelor în special, fiul cel risipitor se întoarce la casa Părintelui primitor, Care este Dumnezeu-Tatăl, Care ne aşteaptă prin Fiul Său, în Duhul Sfânt, să ne întoarcem la El. 
Dar pericolul cel mai mare, aşa cum spuneam, îi paşte pe cei tineri şi încă netocmiţi, care încă nu s-au maturizat, dar care, însă, au, datorită vârstei lor, puteri extraordinare, vise frumoase, idealuri, dorinţe de a schimba lumea, de a o face mai bună, mai dreaptă, la fel cum şi noi, cei mai în vârstă, odinioară, am vrut să facem, dar, din păcate, împuţinându-ni-se puterile şi energiile, datorită timpului ce trece peste noi şi anilor care se adaugă, nu de puţine ori ajungem la rutină şi  indiferenţă, la lipsă de voinţă de a mai face ceva pentru a se îndrepta lucrurile în lumea strâmbă din care facem parte.
Ei, copiii şi tinerii, au puterea, dorinţa şi dragostea de a schimba lumea. Nu este, însă, indiferent cum schimbi lumea: dacă o schimbi după planul lui Dumnezeu, adică dacă o întorci de la păcat la virtute, este cu adevărat un act de sfinţenie. Şi dintre tineri, şi aici nu mă refer numai la cei care sunt la o vârstă fragedă, ci la toţi cei care rămân tineri duhovniceşte, eroii, sfinţii reuşesc. Când un sfânt ajunge la treapta sfinţeniei, mulţi se liniştesc în jurul său. Iar pentru toţi tinerii şi copiii noştri, e bine să ştie că lumea bună şi frumoasă nu este lumea fără Dumnezeu, ci cea care Îl are pe Dumnezeu Cel Atotfrumos în mijlocul ei, în miezul ei, ca esenţă, ca viaţă, ca sens profund al vieţii, fără a Se confunda, însă, cu lumea pe care a creat-o. 
Viaţa aceasta nu are sens fără Dumnezeu. Lumea aceasta, supusă morţii, nu are nici o noimă în afara lui Dumnezeu. Tinerii noştri simt aceasta. Să nu-i lăsăm să ajungă pe căi rătăcitoare, pentru a avea apoi nevoie de cineva care să-i arunce în scăldătoare, ca să se facă sănătoşi de bolile sufleteşti. Pentru toate acestea, Biserica necontenit stă la dispoziţia noastră, sfinţindu-ne prin har, prin ajutorul Sfinţilor care se roagă neîncetat pentru noi la tronul Dreptului Judecător. Prin lucrările sfinţitoare, prin apa Sfântului Botez, prin sfintele rugăciuni, dar mai ales prin Taina Spovedaniei şi, mai cu seamă, prin cuminecarea cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, omul ajunge să trăiască permanent în comuniunea cu Preasfânta Treime. 
De aceea, vă îndemn, dragii mei, duceţi-vă copiii de mici la Biserică, nu-i lipsiţi de binecuvântarea Bisericii. Chiar şi atunci când nu mai au răbdare şi vor să se joace, ieşiţi cu ei afară şi ajutaţi-i să înţeleagă ce se petrece la Sfânta Liturghie şi apoi întoarceţi-vă. Aceasta este esenţa, să vină la Sfânta Biserică. „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18, 16). Duceţi-vă pruncii să-i botezaţi, pentru ca să nu rămână nimeni lipsit de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că doar „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Marcu 16, 16), iar după ce i-aţi botezat, duceţi-i la biserică şi împărtăşiţi-i des, duminică de duminică, şi sărbătoare de sărbătoare, cu Tainele lui Hristos. Învăţaţi-i, apoi, când împlinesc vârsta de şcoală şi încep să devină conştienţi şi responsabili, să se spovedească şi să se împărtăşească cu ritmicitate şi cât mai des, pentru ca atunci când vin vârstele dificile, copilul să fie deja antrenat în cele duhovniceşti. 
Învăţaţi-i să se roage dimineaţa şi seara, nu vă aşezaţi la masă şi nu vă ridicaţi fără să vă rugaţi, învăţaţi-i să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate. Ajutaţi-i să crească frumos, căci de dumneavoastră depinde, iubite mame, dragi bunici, creşterea în Dumnezeu a pruncilor şi nepoţilor voştri. Noi, la rândul nostru, în vremuri grele, de persecuţie, am avut mame şi bunici care ne-au împreunat mâinile, ne-au învăţat să ne rugăm şi, deşi le şcoală ni se spunea că Dumnezeu nu ar exista, ne-au învăţat să nu-i înfruntăm pe cei care ne spun acestea, dar să ştim că Dumnezeu există, ne vede şi ştie tot ce facem. Dacă aşa îi creştem pe copiii noştri, şi nu în nepăsare faţă de ei, atunci vom avea parte de bătrâneţi frumoase şi liniştite. Dacă, însă, îi lăsăm să crească la fel ca şi copacii sălbatici, şi nu-i altoim să aducă rod bogat, atunci şi roadele pe care le vor da vor fi acre şi amare. Să nu fie aşa! Să luăm aminte la lucrarea sfinţitoare a Bisericii, care se săvârşeşte ori de câte ori se face o sfântă slujbă şi să profităm de ea.
La Taina Sfântului Botez, toţi am primit harul Preasfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Atunci a început să se ridice în noi, prin lucrarea harului, împreună cu lucrarea noastră, biserică lui Dumnezeu pe pământ, biserică în existenţa noastră, în viaţa noastră, pentru sufletele noastre, în trupurile noastre. Păcatele însă, dărâmă din pietrele care înalţă turnul spre cer al slavei lui Dumnezeu. Să ne îngrijim să punem la loc pietrele căzute din cauza păcatelor noastre, prin lucrarea sfântă a Bisericii, care ni se oferă gratuit, fără nici o condiţie şi fără nici un ban din partea noastră, ci doar voinţa de a ne conforma vieţile după planul lui Dumnezeu, şi să-i ajutăm pe cei mici, când sunt la vârsta la care nu sunt încă responsabili pentru faptele lor, să crească în aşa fel încât în momentul în care vor ajunge la vârsta responsabilităţii, în deplină libertate de conştiinţă, să-şi ofere viaţa lor ca ofrandă Preasfintei Treimi, pentru ca Dumnezeu să-i binecuvinteze, să-i întărească, să le ajute, să-i crească frumoşi, să-i înalţe şi să le sfinţească catedralele din suflete, pentru ca, în umbra lor, la bătrâneţile noastre, şi noi să avem unde să ne plecăm capul şi unde să înălţăm rugăciune, în slava Preasfintei Treimi, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

Cu părintească dragoste,

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi neobosit rugător

la Tronul Preasfintei Treimi,

† SOFRONIE

Episcopul Oradiei