† SOFRONIE

Din mila lui Dumnezeu, Episcopul Ortodox Român al Oradiei, iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini, fii duhovniceşti ai Eparhiei Oradiei, har, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

Hristos a înviat!

Binecredincioşi creştini,

În Sfânta şi Marea Zi Sâmbătă, când Biserica face pomenirea Pogorârii la iad a Mântuitorului nostru, la Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, dar şi în noaptea Sfintelor Paşti, la începutul slujbei Sfintei Învieri (utrenia pascală), se citeşte pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, din capitolul al douăzeci şi optulea, ultimul, care, practic, încheie citirea Sfintei Evanghelii după Măritul şi întru tot Lăudatul Apostol, pericopă în care ne întâlnim deja, duhovniceşte, prin intermediul relatării evanghelice a arătărilor de după Înviere, când Domnul S-a arătat femeilor purtătoare de miruri şi, mai târziu, în Galileea, apostolilor, ne întâlnim, aşadar, cu Cel ce a înviat, prin tainica lucrare a Duhului Sfânt, Care, prin mărturiile ce ni se aduc, ne face părtaşi, contemporani, cu evenimentele ce au avut loc în noaptea sfântă a Învierii şi în luminatele zile ce au urmat.
După ce, cu mare emoţie în suflete şi cu inimile întristate de durerea despărţirii de Învăţătorul, purtătoarele de miruri ajung la mormânt, cu gândul de a unge cu miresme trupul cel mort al Domnului, au parte de o surpriză ieşită din comun, o vedenie neobişnuită. Îngerul Domnului, coborât din cer şi prăvălind piatra ce pecetluia mormântul, de frica arătării lui străjerii încremenind, Îngerul, deci, li se adresează femeilor pioase, îmbărbătându-le: „Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut” (Matei 28, 5-6). Şi, trimisul ceresc adaugă: „Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi, iată, va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea” (Matei 28, 7).
Şi, ca şi cum surprinderea mironosiţelor femei nu ar fi fost destul, pentru că ele continuau să fie înspăimântate, nu numai de ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim în ultimele zile, ci şi de priveliştea nepământească pe care au văzut-o la mormânt, miroforele au parte de o întâlnire şi mai neaşteptată. Mântuitorul Înviat Însuşi li Se arată, aducându-le mângâiere, „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9) şi încurajare, „Nu vă temeţi” (Matei 28, 10). Şi le încredinţează o misiune, de a vesti şi celorlalţi apropiaţi ai Săi, apostolii şi ceilalţi ucenici, nu doar că a înviat şi ele L-au văzut şi au vorbit cu El, ci că li Se va arăta şi lor, în Galileea, întocmai cum auziseră mai devreme de la înger: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea” (Matei 28, 10). Aşa s-a şi întâmplat. În Galileea, Galileea neamurilor, Se arată Hristos cel Înviat apostolilor Săi, le vorbeşte: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18) şi le dă poruncă: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

Iubiţi fii duhovniceşti şi fraţi creştini,

Porunca dată de Hristos Iisus Domnul, Dumnezeu-Omul, întru Care „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9) apostolilor Săi, de a învăţa neamurile toate Evanghelia şi de a boteza popoarele în numele Preasfintei Treimi, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, poruncă ce începe în Ziua Cincizecimii, la Ierusalim, după Pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Sfinţii Apostoli şi Învăţăcei ai Domnului, conform relatării cărţii Faptele Apostolilor, prin care se inaugurează marea lucrare misionară a Bisericii, împlinindu-se porunca Mântuitorului, porunca dată de Cel Înviat discipolilor Săi în Galileea, prin urmare, este amintită, pe lângă Evanghelia în limba aramaică, limba vorbită de Cuvântul înomenit şi de Maica Sa, Născătoarea de Dumnezeu şi de ucenicii Săi, pescarii de oameni, şi de celelalte Evanghelii sinoptice, după Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca, permiţându-ne, prin citirea fragmentelor finale respective, să cuprindem, dintr-o singură privire, sinoptic, frumuseţea adevărului revelat cu privire la chemarea la mântuire şi la Taina Sfântului Botez a tuturor neamurilor, a tuturor urmaşilor lui Adam.
Astfel, Sfântul Evanghelist Marcu, ucenicul Sfântului Apostol Petru, la sfârşitul Evangheliei pe care a scris-o, sub inspiraţia Duhului Sfânt, amintind de arătarea Domnului Răstignit şi Înviat, după Înviere, înaintea apostolilor şi în urma altor arătări, cea amintită faţă de miroforele femei şi cea către doi ucenici ce mergeau la o ţarină (Marcu 16, 9, unde se aminteşte că S-a arătat mai „întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni” şi, respectiv, Marcu 16, 12), în sfârşit, amintind de arătarea către „cei unsprezece” (Marcu 16, 14), scrie că le-a poruncit: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!” (Marcu 16, 15) şi le-a dezvăluit importanţa botezului pentru dobândirea vieţii veşnice: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). De asemenea, Sfântul Evanghelist Luca, medicul şi zugravul primei icoane a Născătoarei de Dumnezeu, prezentând, în încheierea Evangheliei alcătuite de el, sub înrâurirea Sfântului Duh, arătarea Domnului, către „cei unsprezece şi… cei ce erau împreună cu ei” (Luca 24, 33), după istorisirea drumului către Emaus, când S-a arătat la „doi dintre ei” (Luca 24, 13), precum şi după arătarea către Simon (Luca 24, 34), Evanghelistul redă ceea ce Mântuitorul a dezvăluit celor unsprezece şi celorlalţi dimpreună cu ei: „că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi” (Luca 24, 46), dar şi ceea ce urmau să împlinească ei şi succesorii lor: „să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 47). Este ceea ce noi mărturisim în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan: „Mărturisesc un botez, spre iertarea păcatelor”.
Vestea cea bună a mântuirii, Evanghelia, propovăduită tuturor popoarelor, în toate limbile pământului, pentru toate culturile marii familii umane, până la marginile lumii, pentru toţi cei creaţi după chipul lui Dumnezeu, pentru toată făptura, a fost mai înainte văzută de oamenii aleşi de Preasfânta Treime, de Tatăl cel din ceruri şi inspiraţi de Sfântul Duh-Dumnezeu să vestească poporului, în profeţii şi psalmi, despre lucrarea mântuitoare a Logosului divin înomenit, a Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, cum apare în cartea Sfântului Prooroc Isaia: „Descoperit-a Domnul braţul Său cel sfânt în ochii tuturor popoarelor, şi toate marginile cele îndepărtate ale pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Isaia 52, 10). Sau Psalmistul David, în cunoscutul prochimen: „În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmul 18, 4). La fel, „la plinirea vremii”, la întâmpinarea Domnului Hristos Iisus în Templul de la Ierusalim, Dreptul Simeon a profeţit şi el despre fericitele timpuri ale venirii în lume a Luminii lui Hristos, în rugăciunea pe care o repetăm cu toţii la slujba de seară: „ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 30-32). Acelaşi adevăr îl mărturiseşte şi Apostolul neamurilor, Marele Pavel, în Epistola către creştinii din Colose, privitor la Evanghelie: „a fost propovăduită la toată făptura de sub cer şi al cărei slujitor m-am făcut eu, Pavel” (Coloseni 1, 23).

Dreptmăritori creştini,

Porunca dată de Mântuitorul Apostolilor Săi şi, prin ei, succesorilor lor, de propovăduire a Evangheliei la toate noroadele pământului şi de chemare la Taina Sfântului Botez a tuturor celor ce vor crede în Preasfânta Treime, dată după Înviere, în Galileea, reluată de pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie specială din Marea Sâmbătă, în noaptea Învierii, creează o legătură indisolubilă între Taina Învierii şi Taina Botezului, între Sfintele Paşti şi Sfântul Botez. Aşa se face că, încă din timpurile primare ale Bisericii, în antichitatea creştină, mulţimi mari de catehumeni primeau botezul la Sfintele Paşti, îndeosebi, pentru că botezul avea loc şi la alte mari praznice împărăteşti, Naşterea şi Botezul Domnului, serbate la început împreună, dar şi la Rusalii, sărbătoarea Cincizecimii, începând cu însăşi ziua Pogorârii Duhului Sfânt la Ierusalim, peste Sfinţii Apostoli, în chip de „limbi ca de foc” (Faptele Sfinţilor Apostoli 2, 3), când, în urma cuvântului petrin (Fapte 2, 14-36) către cei ce erau atunci în Ierusalim: „parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi” (Fapte 2, 9-11), la întrebarea lor „către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem?” (Fapte 2, 37), Corifeul Apostolilor „a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38). „Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat, şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Faptele Sfinţilor Apostoli 2, 41).
Botezul la marile praznice împărăteşti, îndeosebi Teofania (unită iniţial cu Naşterea Împăratului veacurilor din Fecioara), Cincizecimea, dar mai ales Sărbătoarea sărbătorilor, Învierea Domnului, a fost o constantă a primelor secole creştine. Îndeosebi la Sfintele Paşti, mulţi credincioşi în timpul persecuţiilor, mulţimi mari după ieşirea din catacombe, primeau Botezul în numele Preasfintei Treimi, prin întreita cufundare în apele baptismale sfinţite prin harul Duhului Sfânt. Această practică se observa şi în veacul al cincilea, în timpul şi după cel de-al patrulea Sinod ecumenic de la Calcedon, din 451, de la care se împlinesc anul în curs o mie cinci sute şaizeci de ani, atât în Biserica oficială a Imperiului Roman, Biserica Ortodoxă, cât şi la creştinii care atunci s-au separat, neacceptând hotărârile sinodale şi numiţi, de aceea, necalcedonieni (copţii din Egipt, sirienii iacobiţi din Siria şi India, etiopienii şi eritreeni, armenii). Mărturiile istoricilor bisericeşti vorbesc de miile de catehumeni ce primeau botezul la Sfintele Paşti, după o perioadă îndelungată de pregătire şi învăţare a credinţei, de către „cei chemaţi” la Taina Sfântului Botez, catehumenatul, a cărui ultimă parte, pregătirea pentru Sfânta luminare, adică pentru Botez, se desfăşura înainte de Paşti. De atunci se păstrează, în rânduiala Sfintei Liturghii, ectenia specială pentru cei chemaţi, catehumenii, iar în Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, atribuită Sfântului Grigorie Dialogul, şi ectenia specială pentru cei pregătiţi pentru Sfânta luminare, începând cu miercurea din săptămâna înjumătăţirii Sfântului şi Marelui Post. Mărturiile liturgice amintite reuşesc să ne transmită, până astăzi, parfumul vechilor liturghii şi emoţia sfântă cu care aşteptau cei chemaţi să primească botezul creştin, pentru a putea lua parte la întreaga Sfântă Liturghie, la săvârşirea jertfei celei nesângeroase şi, implicit, să se împărtăşească cu Sfintele Taine, în urma primirii Sfântului Botez şi a Mirungerii, „pecetea darului Duhului Sfânt”.
Bucuria sfântă a celor botezaţi la Paşti o resimţim tainic şi astăzi, la Dumnezeiasca Liturghie pascală, unde, în locul cântării imnului întreit sfânt, trisaghionul, închinat Preasfintei Treimi, Biserica întreagă intonează versetul paulin din Epistola către Galateni, „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27), deoarece şi noi, în Taina Botezului nostru, ne-am „dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui” (Coloseni 3, 9) şi ne-am „îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte spre deplină conştiinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 10) şi zicem, împreună cu Marele Pavel, că în Hristos „nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber” (Coloseni 3, 11), „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28), „ci toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3, 11), noi toţi fiind una în Hristos Iisus (Galateni 3, 28). Cu atât mai mult cu cât şi noi, românii, între neamuri fiind, am primit botezul cel dintâi de la Sfântul Apostol Andrei, cel Întâichemat, fratele lui Petru, care a propovăduit în Sciţia, lângă Mare, şi căruia i-au urmat nenumăraţi Sfinţi Părinţi, care i-au încreştinat pe strămoşii noştri daco-romani, în valuri succesive, atât la nordul, cât şi la sudul Dunării, până la Sfântul Niceta de Remesiana (secolele IV-V), din Valea Timocului, încât poporul nostru s-a plămădit creştin, botezat fiind pe măsură ce se forma, iar nu prin voia irezistibilă a vreunui conducător, rege, prinţ sau cneaz, cum s-a întâmplat cu popoarele vecine. Fiind în Anul jubiliar al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, se cuvine să ne aducem aminte cum Botezul românilor s-a făcut fără vărsare de sânge, într-o continuă, splendidă, luminată noapte de Paşti, sub cerul carpatin, pe malurile bătrânului Danubiu şi la ţărm de Mare întunecată, an după an, precum ne şi zămisleam ca neam, nuntind, în fiinţa noastră naţională, crezul creştin cu sângele strămoşesc, în tainică bucurie a Sfintei Nopţi de Înviere, a cărei lumină puternică şi discretă, strălucitoare şi plăpândă, plină de mister şi de inspiraţie, ne-a însoţit neabătut, de-a lungul lungii noastre călătorii prin istorie, un Sfânt şi Mare Post, cu multe lacrimi de pocăinţă, smerite rugăciuni, jertfe nenumărate şi generoase milostenii către alţii, mai lipsiţi, chiar prin sacrificarea căminului nostru şi luarea drumului bejeniei, dar ca pelerini pribegi însufleţiţi de amintirea Sfântului nostru Botez, cu nădejdea netrecătoare că vine ziua când vom cânta, laolaltă cu toate neamurile pământului, imnele Învierii, imnele biruinţei Vieţii asupra morţii, Luminii asupra întunericului, mântuirii asupra păcatului, bucuriei asupra întristării.
Hristos a înviat!

Al vostru, al tuturor,

împreună-prăznuitor

† SOFRONIE

Episcopul Oradiei